imaginează-ți

[Tudor Cicu]

imaginează-ți

 

spuneai...

iată, nu există nici un rai

și nici un iad sub noi.

dar astăzi ești plină de mistere

și uite câtă lumină e afară,

dar m-ai învățat să cred că venind de departe

nici acel buchet de liliac alb

la dragostea mea târzie nu mai putea adăuga nimic.

chiar atunci am simțit

ca o piatră tăcerea după ce ai plecat.

imaginează-ți că nimic nu ne poate aștepta înainte

ori poate sunt doar un visător

și retrăiesc o scenă demult petrecută,

dar nu sunt singurul

care ascultă doar gânduri mult tulburate

de mă întrebam: ce le-or fi venit să cânte celor doi

strânși unul într-altul și ghemuiți

șezând la o masă de unde îți scriu zâmbind...

că lumea va fi alături de noi?

ori închipuirea mă înșelase

ca-n primele nopți care au fost înspăimântătoare

și singur.

[Tudor Cicu]

Monica Pester: Scriam cândva că aceste „țipete ale tristeții, așa de tinere, așa de târzii”, e precum o cometă care mai rătăcește încă prin univers și nu sunt deloc înfricoșat că oadtă și odată va da buzna aici la masa de scris pentru a-mi alunga „strigătul singurătății” de care amintiți în comentariu. Mai spuneam că, la masa de scris, între coala de hârtie și LUMEA sa, singurul arbitru e Dumnezeu. Incredibil!, remarcam: Dumnezeu trăiește dar e precaut! Și deci, acest strigăt niciodată nu va fi în zadar. Mult drag!

[Tudor Cicu]

 

Vasilisia: Frumos ai pus pana în lumina comentariului tău. Știi ca și mine că, uneori, prin poezie, urmărim să înfățișăm (și de pe marginea acestui tablou al poeziei) spectacolul lumii acestor ființe neliniștitoare, visătorii, pe scena lumii. Montaigne (care era un sceptic și epicurian) credea că înțelepții nu izbutesc să explice lumea afundându-se în fantasmagorii și contradicții, de aceea a fost nevoie de poeți pentru că nu sunt cu totul părăsiți de Dumnezeu, sau această aparentă părăsire este doar semnul suprem al dragostei Lui și simt prezența acestuia în lăuntrul ființei lor. Singurătatea este doar aparentă. Or e un semn că poeții au fost și au rămas dintotdeauna aceiași: singuri și cu povara aducerii aminte. Poate că cititorul îi va întinde o mână salvatoare, fiindcă faptul că poezia nu se mai caută și citește, asta îi întristează pe poeți. Un câștig va avea poezia pentru toți când tristețea lor va fi îmbrățișată și de cititori. Fata Morgana n-ar mai fi un vis. Și ce frumos ar fi, nu-i așa?

[Tudor Cicu]

Amanda Spulber: Tema visului, la romantici (ca mine) e des întâlnită, dar frecvent o gîsim și la postmordeniști. Prin amestecul elementului biografic cu secvențele realiste, poezia a încercat și aceste teritorii fabuloase în care realul se împletește cu imaginarul, fantasticul cu parabola, ezoterismul, magia, mitologia... din toate acestea ne hrănim visul trăit de care amintiți. Dar un vis, e doar un vis... trăirile sunt mereu în noi. Viața e o călătorie care ne privește pe toți! O călătorie în care noi suntem martorii lumii prin care trecem. Și dacă ești salutat de pe „marginea ei”, înseamnă că nu ești singur. Cu drag!

[Grig Salvan]

Cântec de dragoste târzie, la care nu se mai poate adăuga nimic, doar tăcerea... ori o scrisoare scrisă cu un surâs al aducerilor aminte.

[Stanescu Valentin]

Realu-i departe de lumea din vise, tăcerea-i refugiu, tăcerea-i pedeapsă, tăcerea-ntărire spre clipa ce vine, cărările vieţii-n tăcere sunt scrise...    

 

’’și uite câtă lumină e afară’’ un îndemn sublim chiar şi când totul pare scrum...

 

                                                VALENTA visarea noastră

 

                                              visarea noastră

                                                            o făclie

                                               cum s-a stins?

                                                              nu se

                                                                 ştie

 

                                                                      visarea noastră

                                                                      risipit fum

                                                                      urma ei

                                                                      jarul

                                                                      scrum...

[Monica Pester]

Strigătul singurătății se aude ca un bubuit de nor înaintea ploii, ca o piatră aruncată, prin plecarea ei. Reverberațiile iubirii sunt doar fulgurații pe care încercăm să le trimitem în scris. Dar durerea devine mare, mult prea mare. 

Recunosc șablonul, scrierea e percutantă!

Felicit autorul!

[Vasilisia Lazăr]

...m-ai învățat să cred că venind de departe

nici acel buchet de liliac alb

la dragostea mea târzie nu mai putea adăuga nimic.

chiar atunci am simțit

ca o piatră tăcerea după ce ai plecat.

Orice tăcere doare, fiindcă în ea îți ascunzi trăirile interioare, îți ascunzi zbuciumul inimii. Tăcerea este ruperea de realitate, refugierea în tine însuți, convorbiri cu propriul eu, certuri în oglindă. Tăcerea este ca o Fata Morgana, mută și învăluită în mister și ceață, e scara care te ridică în infinitul de plumb ori te coboară în nisipurile mișcătoare ale deziluziei.

Și totuși,

...astăzi ești plină de mistere

și uite câtă lumină e afară.

Viața este complicată și tocmai aceste fluctuații ale sale ne fac mai vii. Tăcerile vor durea întotdeauna, dar ele rămân un tărâm al existenței noastre pe care trebuie să le acceptăm cu demnitate, chiar dacă în ele zbuciumul sufletului urlă ca valurile unui ocean pe timp de furtună.

Frumos poem, mi-a indus o stare pe care mi-e greu s-o definesc... Felicitări!

[Amanda Spulber]

Cuvintele șoptite direct au farmecul lor, dar au același farmec și cele pe care, poate, persoana iubită nu le va auzi fizic. E farmec în sensul de magie când, în altă dimensiune, ca într-un vis trist, dar liniștit, ne putem împăca și tristețea, și singurătatea, și pe noi înșine. Așa am ascultat această poezie.