Între patru pereți ( II )

[Horlaci Mitica]

M-am trezit dintr-un somn agitat, în reprize, cum se mai spune, transpirată, semn că irealismul cu brațe încordate, ca ale unui bărbat dintr-o bucată, un fel de Achile al vremurilor noastre, încercase zadarnic să sugrume grumazul subțire și fragil al realității! Încercase... dar m-am trezit cu ochii ațințiți în tavanul alb, zgrunțuros, din mijlocul căruia atârna o lustră cu șase rânduri de cristale a căror strălucire era umbrită pe alocuri de câteva fire de păianjen, pesemne că îngrijitoarea nu-și făcuse treaba până la capăt. Simțeam o neliniște ce mi se cuibărise în suflet, o stare de angoasă pe care n-o puteam stăpâni, de parcă mii de săgeți îmi străpungeau inima, și ea prizioneră a tristeții! Camera era învăluită-ntr-o liniște plictisitoare, iar corpul meu cuprins de monotonie zăcea nemișcat, învelit cu un cerseaf atât de alb încât prin ochii altui observator aș fi părut o siluetă oarecare, acoperită de un strat subțire și strălucitor de zăpadă. Doar părul brunet și ondulat ce-mi curgea pe umerii rotunzi precum o cascadă se afișa impunător. Deodată, un tremur ușor începu să cuprindă încăperea. Un tremurat ce deveni tot mai puternic și persistent. Priveam în continuare tavanul încăperii, era fisurat. E cutremur, e cutremur, am glăsuit cu o voce răspicată, iar ecoul s-a pierdut între cei patru pereți... Casă părea pustie, dar bântuită. De-obicei, la ora prânzului era o zarvă îngrozitoare stârnită de slugile care trebăluiau în stânga și-n drepta, orânduind cele necesare pentru nevoile gospodăriei. Însă acum era o liniște apăsătoare. O linste care prevestește un dezastru. În zadar am încercat să mă ridic, trupu-mi devenise una cu patul, sau ce-l puțin așa simțeam în acele momente în care se instalase o panică generală. Mă simțeam înconjurată de niște lanțuri grele care mă strângeau ca-ntr-o menghină pănă la exasperare. Totul se zguduia în jurul meu, cristalele lustrei au început să cadă și-ntr-un final o bucată din tavan se desprinse și se prăbuși peste mine. Un nor alb de praf acoperise întreaga încăpere. Dar nu murisem, nici nu-mi pierdusem cunostința. Iar pe când colbul începuse să se domolească, am putut zări mormanele de moloz, dărâmăturile ce semănau cu resturile rămase în urma unui borbandament. Confuză și panicată peste măsură am trezărit silueta unei făpturi înaltă de un metru, care mă privea insistent de la o oarecare depārtare. Cercetându-i cu de-amanuntul înfāțisarea stranie, ochii mari, rotunzi, aproape perfecți, de un albastru pătrunzător, părul de un galben auriu asemănător cu frunzele spre final de toamnă, fața ovală, cu nas micuț și puțin ascuțit, buzele-i mari și cărnoase și o barbă netunsă lungă de câțiva centimetri și nespus de neagră, m-a cuprins un fior de nestăpānit. Purta o mantie elegantă, lungă până la călcâi, de culoarea grânelor după coacere, încheiată la mijloc cu doi nasturi argintii, brodată cu fire din diferite culori, iar încălțările? Ah, încălțările nu i le puteam zări. Făptura, apropiindu-se de mine, mi-atinse cu vârful degetelor tâmpla și-mi șopti la ureche cu un glas liniștit și cald;
- Hei, încă nu ai văzut scară mea?
- Ce scară? am întrebat eu cu glas temător.
- Hei, cum „ce scară”, uite-o, nu o vezi cum atârnă și cum îi strălucesc trepetele?. Am adus-o special pentru tine. Hai, ridică-te și vino...
- Dar nu pot, îi răspund, de dată asta puțin mai răspicat, sunt țintuită de pat, legată sau nu știu ce mama naibii mă ține.
- Hai, vino, și cu ambele brațe strecurate pe sub umerii mei, mă ridică și dintr-o dată simt cum de pe corpul meu dispare acea povară stranie ce mă ținea. Într-o secundă am fost în picioare și am putut să o văd deslușit, în toatā splendoarea ei. Câte trepte avea nu aș putea spune cu sigurantă, dar era lată de ce-l puțin doi metri, de culoare albă, construită din cea mai fină marmură, iar balustradă avea sculpturi sub forma unor trandafiri ale căror petale magnifice se mișcau atunci când făptura cea stranie, urcând treptele, le atingea cu mânecile mantiei, mult mai lungi decât lungimea brațelor sale... Oare unde duce această scară frumoasă, m-am întrebat în timp ce am început s-o urc cu pași grăbiți, încercând, să țin pasul cu omulețul care păreă-se că se grăbea... Într-un final, aproape ajunsesem la capătul ei, sau ce-l puțin așa speram (că au trecut minute sau ore, nu aș putea să spun) când o lumină strălucitoare se întrezărea, iar pe fundal puteam auzi o muzică angelică ce răsuna (probabil dintr-un magnetofon, mi-am zis) atât de dulce la urechile mele. Urcând ultima treaptă, am ajuns într-o încăpere extrem de largă, lungă și încăpătoare. Pe pereți, de jur împrejur, atârnau niște rafturi construite dintr-un lemn ce părea să fie stejar, sculptatate cu tot felul de forme abstracte și de neînțeles ochilor mei, ghiftuite cu o gamă diversă de cărți vechi. Ar putea fi o bibliotecă, mi-am zis.

Făptura cea stranie și plină de mister îmi făcu un semn cu mâna și într-o secundă, dintr-un salt, dispăru printre paginile unei cărți imense, ale cărei coperiți erau deschise. Cartea era așezată undeva la capătul încăperii. M-a cuprins un sentiment de uimire, dar și de teamă. Împinsă de curiozitate, m-am apropiat să studiez acest fenomen nespus de ciudat, când o forță asemănătoare unui magnet, m-a atras fără a putea face ceva, spre filele îngălbenite și roase de viermi ale cărții misterioase. Într-o clipită, am fost înghițită la propriu, de parcă mă scufundam într-un ocean de litere necunoscute, de parcă mă înecam în abisul acestor cuvinte. M-am trezit în pat, în camera mea întreagă și liniștită, iar pe pieptul meu era o carte deschisă pe care am recunoscut-o dintr-o singură privire. Era cartea „Străinul din oglindă”, autor necunoscut!