frunze făr’ de rădăcină

[LELIA MOSSORA]

am iubit cărarea toată

de la drum până la poartă

făcută de Dumnezeu

fără tu și fără eu ;

am iubit un mac uscat

lăsat rece lângă pat

și lumina stinsă-n șoapte

care ne știa în noapte

și-am iubit și vorba lină

născută într-o sulfină

și-n  găuacea de neghină

în care s-a destrămat

firul fusului uitat

lâng-o grindă afumată

și pe lângă rece vatră

am iubit o ciutură

care tot se scutură

scoțând apa rece iar

din fântâna de amar ;

am iubit o piatră seacă

ce voia mereu să-ncapă

într-un buzunar prea strâmt

și-ntr-un vaiet de cuvânt ;

am iubit culoarea lunii

și furtuni în ceața humii;

am iubit ca nimenea

tot ce e al altuia

și-am iubit mereu izvor

izbăvit de secetă

care nu mai pregetă

să ne cearnă prin hățiș

lumina cărând pieptiș

să ne-aducă de cu seară

veșnic caldă, dulce-amară

dragostea fără lumină,

frunze făr’ de rădăcină…

vise fără de tămâie

adevăr car’ să rămâie

lângă noi cei fără vină

c-am murit pe o retină

făr’ să fi văzut vreodată

zarea lumii

fără…

pată…

 

Lelia Mossora

8 febr 2013

18 :08

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Versurile poartă stări afective, cântă între vers popular şi modern în ritm clasic, cu rimă aleasă, cu melancolie şi romantism. Ca un cântec de leagăn al sufletului, ca un descânt sau toate la un loc. Însă un lucru este sigur: frumuseţea poeziei.

Am citit cu încântare, Sofy!