Fantoma mea

[Monica Pester]

Trece-mă prin iarna lungă

Și iubește-mă, s-ajungă

Două vieți. Parcă n-aș ști

Cât de scurtă e iubirea.

Fur castanului și floarea,

Trandafirului, savoarea,

Îmi fac ochi de belladonă,

Mă strecor ca o madonă,

Și cu cât sunt mai aprinsă

Din creștet până-n călcâi,

Privirea ți-e tot mai stinsă

Și ți-e greu să mai rămâi.

Cere-mi Luna în bucăți,

Cere-mi mii de bunătăți,

Cere-mi cerul, cere-mi viața,

Tot îți dau. Iar dimineața

De s-ar transforma în pâine,

Aș rupe-o cât mai e caldă

Și ți-aș da-o , mâine, toată.

Și ți-aș pune flori în geam,

Doar pe tine să te am.

Dar lasă-mi cărările,

Lasă-mi amintirile,

Lasă-mi-te-n brațe tot,

Și rămâi înlănțuit,

Fantomatice iubit.

[bolache alexandru]

Mi se pare un exercițiu liric reușit însă al treilea vers și al patrulea nu se potrivesc sau am citit eu fugitiv... 

[Monica Pester]

Lisia, tu ma înțelegi, mă cunoști.. Îți mulțumesc mult !

[Monica Pester]

D-le Katin, vad prin ochii d-voastră poezia și, da, este o adevărată și noua simțire lirica . O voi aprofunda . Mulțumesc. 

[Monica Pester]

D-le Gabriel, plăcerea e de partea mea !

[Monica Pester]

S-a riscat ! Și la ce mi-a folosit ?! LOL.

Plecăciune, maestre, sunt incantata de apreciere !

[petrut dan]

Ce declarație pătimașă!) Convingătoare, promițătoare, cu dor și doare!) Îmi place arderea cu care ai scris, „pohta ce-ai pohtit” pâinea, ca simbol foarte potrivit folosit și în deplină concordanță cu patima întregului text ce nu se abate de la scopul clar, bine motivat și susținut pe întreaga lui desfășurare! Parcă văd o armată încercuind un fel de post de control care nu are nicio șansă, atât de năvalnic curg cuvintele! Un poem de anduranță, pentru fantomaticul iubit, dar pe care nu-l văd bine în caz că se riscă!))

[Vasilisia Lazăr]

Oare titlul e cel mai potrivit?

Poezia e ca un descântec, spre final are un mic ecou eminescian.

Am citit cu plăcere.

[Mihai Katin]

Trece-mă prin iarna lungă

Și iubește-mă, s-ajungă

Două vieți. Parcă n-aș ști

Cât de scurtă e iubirea.

Fur castanului și floarea,

Trandafirului, savoarea,

Îmi fac ochi de belladonă,

Mă strecor ca o madonă,

Și cu cât sunt mai aprinsă

Din creștet până-n călcâi,

Privirea ți-e tot mai stinsă

Și ți-e greu să mai rămâi.   primul poem

Cere-mi Luna în bucăți,

Cere-mi mii de bunătăți,

Cere-mi cerul, cere-mi viața,

Tot îți dau. Iar dimineața

De s-ar transforma în pâine,

Aș rupe-o cât mai e caldă

Și ți-aș da-o , mâine, toată.

Și ți-aș pune flori în geam,

Doar pe tine să te am.

Dar lasă-mi cărările,

Lasă-mi amintirile,

Lasă-mi-te-n brațe tot,

Și rămâi înlănțuit,

Fantomatice iubit.  al doilea poem

sunt doua poeme, sau doua oglinzi in care Luna isi are o teribila magie, sau doua voci pe cate le  ascult dezvaluind atat de autentice si uneori dramatice trairi sufletesti...

cu multa admiratie!

[gabriel cristea]

Minunate versuri!