exerciții de sinceritate – selfie

[Mihaela Popa]

Dumnezeirea am descoperit-o mergând cu bunica la biserică

în fiecare sâmbătă mă spăla pentru a doua zi

în copaia de lemn cu săpun de casă

duminica mirosea a flori și lumânări

hainele bune se purtau tot atunci

ochii ei plângeau toate crucile din cimitir

și cel mai mult stătea la bunicul pe care îl știu doar dintr-o poză

așezat pe scaun

cu mustățile albe părul alb

ochii săi mă priveau cu blândețe

apoi se muta bunica la mormântul Nuței fiica cea mică

plecată într-o vară fierbinte ca focul

de acolo începea împărțirea colivei

colacilor copți pe vatră

și bocitul cu voce abia șoptită

ați plecat dragii mei ați plecat și m-ați lăsat aici să mă lupt singurică

gândul pe care il auzeam lângă candelă în fiecare seară

era bunica o mână de om

cu un suflet până la Dumnezeu de mare

[Mihaela Popa]

îmbrățișez sufletul tău frumos, Lisia. mulțumesc!

[Vasilisia Lazăr]

Ce nostalgie, Mihaela, și la mine era la fel, doar că printre morții bunicii mele nu era și bunicul.

Cel puțin, în această parte, mă regăsesc perfect:

Dumnezeirea am descoperit-o mergând cu bunica la biserică

în fiecare sâmbătă mă spăla pentru a doua zi

în copaia de lemn cu săpun de casă

duminica mirosea a flori și lumânări

hainele bune se purtau tot atunci

Și mâncarea cea mai bună, cea în care aveam și carne, tot atunci o primeam. Poate de aceea era și atât de bună.

Un poem care mi-a mângâiat sufletul, sensibil și bine scris. Titlul foarte sugestiv. Felicitări!