era timpul să răsară luna

[Tudor Cicu]

era timpul să răsară luna

 

astăzi, bunicul va căra secara din câmp

dar mâine,

mâine va înhăma din nou caii pentru totdeauna

și gara cu ferestrele bătute în scânduri

îmi va aminti că eu și cu tine

am avut aici, doar speranțe

ori poate o insulă de frunze

și câte puțin din niște amintiri ce nu vor apuca toamna.

poate nici n-ar strica să-ți fi spus

cât de mult durează să-mi adun gândurile

când ochii îmi erau fixați pe șuvița părului

iar capătul fundei muiată în ploaie

tremura la vânt.

era timpul să răsară luna

poate de asta m-am și temut

că depărtările te vor împinge altor chemări

până când umbrele noastre vor rătăci în alte lumi

și poate ne-ar visa viața

sau dâra de pe cer spre care alergau toți copacii.

de ce nu mă înțelege? le-aș fi spus copacilor.

până și întrebarea se visa în alte ceruri

și oare în beznă să nu fi văzut

că sunt poet și trebuia să-i vorbesc despre fericire

ca un bătrân care a scăpat trenul

până să-l ducă din casa de nebuni

nu în durerea ei ci în poezia ei

cum făcuse cu Tolstoi

când se rugase de Anna Karenina

să nu fugă cu gara la ceruri.

 

[Tudor Cicu]

Adina: Neputând lua toată povestea ca povară a multor gânduri, le-am luat îndoielile și de aici fondul prozaic al poemelor mele cvasi-lirice. Drag popasul și comentariul aplicat. 

[Tudor Cicu]

Valeria: Salutări dragi! 

[Adina Speranta]

Un poem frumos. 

Un pic mai concentrat dacă ar fi, nu ar tinde așa mult spre proză. Să-mi fie cu iertare. Farmecul povestirii m-a prins, sunteți desăvârșit în arta captării atenției cititorului. Sper să nu vă supere părerea mea, oricum apreciez postarea la justa valoare. Problema e că eu consider că merge mult spre proză lirică. 

Cu stimă! 

[Valeria Merca]

Admirație! 

Un popas tare plăcut

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia: Cineva îmi spunea, că astfel (comentându-și ideatica în creație), scriitorii nu construiesc nimic nou. Că doar rememorează şi refac, din frânturi trăite, momente consumate. Şi că, văzute ca pe nişte ecrane de dimensiuni mari, din ce în ce mai îndepărtate, întâmplările, care iniţial nu fuseseră ale lor, acum ni se par a fi ale noastre şi ni le însuşim. Trăim noi prin ele, sau trăiesc ele prin noi? Mai cred că scrisul nu-i decât o răsfrângere ideatică a celor trăite și netrăite (dar citite pe undeva), în oglinzile din lăcașul memoriei. O fi! De lăsat și cititorului să interpreteze. Ca întotdeauna, comentariile d-voastră mă stârnesc la alte comentarii. Cu drag! 

[Sofia Sincă]

Comentariile tale reprezintă o altă poezie... Ai multe... multe de spus.

Eu spun doar, am citit cu multă plăcere,

Sofi

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza:  Nu spunea Cioran că şi fără Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al „amărăciunilor noastre”, în noi tot ar exista „un deşert răspândit în suflete”?

Dacă nu l-am „uda” cu „ploile” unor gânduri livrești, nu s-ar pierde și frumusețea „oazei” abia descoperite? Salutările mele frățești!

 

[Tudor Cicu]

Gina:  Trebuie să fii lipsit însă de imaginaţie, ca să crezi că iubirea şi moartea se repetă, peste tot, la fel. Suntem ca într-un labirint. Fiecare poet, în poezia sa, are o altă soluție de ieșire din acel labirint și tu o știi foarte bine. 

...dar gestul tău de admirație e valabil și pentru poezia ta. Salutările mele de pe strada poeziei. 

[Tudor Cicu]

Ana Câmpeanu: O replică din „Filantropica” (cea cu mâna întinsă care nu spune o poveste”, trebuie că e bine cunoscută de orice poet, atunci când scrie, altfel la ce ar mai scrie? Mulțumesc de comentariu.

[Tudor Cicu]

Mihaela S:  Poet e și acela care scrie pentru acele fiinţe care nu s-au văzut niciodată, dar „se caută, se presimt, se cheamă” – cum spunea într-o replică Profesorul lui M. Sebastian din „Steaua fără nume”.

...o replică de vis. Pe care poetul o tot caută în viață. Drag popasul tău.