Suflete, îţi spun, m-aş arunca din inimă chiar acum!
Unde pot să mai cad?
Şi cine-a zis că-n gol căderea te mai doare?
Până la urmă, viu fiind, şi tot ajungi cu minţile sfărâmate
Pe trotuar, de parc-ai fi poetul străzilor
Cu mizantropi la teatru...
Ştii ce cred eu? În sinuciderea asta cabotină,
Umbra face toată treaba:
Se izbeşte frumos de ciment
Şi ne lasă ursuză trupurile împrăştiate,
Iar noi, de ruşine, începem să ne băgăm
În morminte cât mai adânci.
Câtă ipocrizie!
Dacă ne-am fi născut morţi şi palizi şi verzi,
Ne-am fi iubit unul pe altul
Fără jumătăţi de măsură. De ce?
Pentru că putrefacţia ar fi fost la modă, nu crezi?
Haide că nu e nici chiar la fel ca în dragoste!
După moarte, tot ne mai răspunde cineva,
Probabil strigoii propriilor noastre cadavre,
Căci ne-am lămurit deja cu cei vii care, chipurile,
Se iubesc de mama focului
Sub sprâncenele altora, evident.
Gata, suflete, mă arunc tocmai din coaste!
Să nu mă vizitezi!
Adaugă un comentariu
Versuri exprimă haosul, din sufletul poetei, a căutării de sine și a interiorizării, apăsarea momentului.
Am citit cu interes și plăcere!
Sofy
Ușor macabră și cinică, însă reușită.
Citit cu plăcere.
da Coza
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE