Epitaful îndrăgostitului

[Karate-ka]

Suflete, îţi spun, m-aş arunca din inimă chiar acum!
Unde pot să mai cad?
Şi cine-a zis că-n gol căderea te mai doare?
Până la urmă, viu fiind, şi tot ajungi cu minţile sfărâmate
Pe trotuar, de parc-ai fi poetul străzilor
Cu mizantropi la teatru...

Ştii ce cred eu? În sinuciderea asta cabotină,
Umbra face toată treaba:
Se izbeşte frumos de ciment
Şi ne lasă ursuză trupurile împrăştiate,
Iar noi, de ruşine, începem să ne băgăm
În morminte cât mai adânci.
Câtă ipocrizie!
Dacă ne-am fi născut morţi şi palizi şi verzi,
Ne-am fi iubit unul pe altul
Fără jumătăţi de măsură. De ce?
Pentru că putrefacţia ar fi fost la modă, nu crezi?

Haide că nu e nici chiar la fel ca în dragoste!
După moarte, tot ne mai răspunde cineva,
Probabil strigoii propriilor noastre cadavre,
Căci ne-am lămurit deja cu cei vii care, chipurile,
Se iubesc de mama focului
Sub sprâncenele altora, evident.

Gata, suflete, mă arunc tocmai din coaste!
Să nu mă vizitezi!

[Sofia Sincă]

Versuri exprimă haosul, din sufletul poetei, a căutării de sine și a interiorizării, apăsarea momentului.

Am citit cu interes și plăcere!

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Ușor macabră și cinică, însă reușită.

Citit cu plăcere.

da Coza