Ecou

[Vasilisia Lazăr]

orbită de lumini amăgitoare

privesc tot mai des

pe sub cozorocul vieţii

 

dintr-un ungher

tărâmul prunciei mă cheamă

în murmur de şipot

mă-nchid în el ca într-o rană

 

în praful uliţei ce m-a crescut

trecute urme de paşi

întind rădăcini peste suflet

 

ghemuită în bucla sorţii

mama îmi mângâie genunchii juliţi

şi-mi caută prin gânduri

întristările

mi-e bine strig

 

minţi

minţi

minţi

răspunde ecoul lacrimii

căzute-n batistă

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

​Tensiunea lirică a poemului se acumulează între proiecția iluzorie a prezentului („lumini amăgitoare”) și adevărul neprelucrat al trecutului, simbolizat de ulița natală și figura maternă. Căutarea adăpostului în spațiul prunciei nu aduce o vindecare deplină, ci funcționează ca o „rană” redeschisă: încercarea eului liric de a proiecta o stare de bine („mi-e bine strig”) este spulberată de propria conștiință emoțională. Repetiția obsesivă „minți / minți / minți” și ecoul lacrimii demască fragilitatea adultului care, deși încearcă să pară puternic, rămâne la fel de vulnerabil ca în vremea „genunchilor juliți”. Frumos! 

[Chris]

ghemuită în bucla sorţii

mama îmi mângâie genunchii juliţi

şi-mi caută prin gânduri

întristările

mi-e bine strig

 

minţi

minţi

minţi

răspunde ecoul lacrimii

căzute-n batistă 

trist si frumos in acelasi timp!

[Mihai Katin]

minţi

minţi

minţi

răspunde ecoul lacrimii

căzute-n batistă uimitor și atât de profund acest ecou al sufletului  trăind  ecourile  persistente ale trecutului

[bolache alexandru]

Uneori privim în urmă cu durere poate cu mâhnire... Imaginea genunchilor juliți mângâiați de mana mamei. Ce frumos ar fi să putem minți... Deosebită imaginea lacrimii care căzută în batistă spune într-una minți...

[C.Titi Nechita]

*

Un vaier ce tulbură unghere ce par adormite,

O lumină ce-ascunde mistere în nopți rătăcite;

Un glas ce aleargă pierdut în tăcere,

Un freamăt ce strigă cerând grațiere.

[Ada Nemescu]

Despre copilărie să strigi cu gura plină de cireșe,

Cu degete desculțe-n praful încins de soare

Și-n brațe cu vreun pui de ...lighioană,

Pui, pisoi, cățel... 

Gândul mă-nfioară!

Frumos!

Mi-am amintit...

[Grig Salvan]

Copilăria ne cheamă, ne strigă, ne șoptește, mereu dintr-un ungher întunecat unde s-a aciuat. Orbiți de lumini amăgitoare, ne ascundem ochii în batista amintirilor din vremuri în care mama ne oblăduia rănile trupului și cele ale sufletului. O plăcută elegie despre copilărie.