E seara-n care se dansează

[Monica Pester]

Din straturi vechi și redundante și din sorginte de carbon

Apar în rânduri diamante, reginele dintr-un salon.

Mândrie, ego, curg în valuri,  cu strălucirea altui veac

Valsează numai în voaluri,  satin molatec, uns de leac.

Și-oriunde îți întorci privirea să prinzi mișcări de catifea

Impresionat ești de uimirea din ochi jeratici de cafea

E-o tensiune anormală, ce-o simți acut, ca un mister

Ai vrea să fugi dar e o școală, nu e un târg de cartier.

Și dansatorii toți sunt gata, se-atrag ca undele-n eter

Ei fac mirajul scenei ample, ca libelulele când pier.

Și lași pe rând, o lume-ntr-alta, bând doar o cupă de absint

Mirific te transpui în lumea ce o primești ca pe-un alint.

Dar totul are un final și nu știi încă ce să crezi

A fost scenariu special sau te-ai mutat fără dovezi

În locu-n care-s numai vise și totul pare-așa real

Cu diamantele proscrise, din timpul vechi, matriceal.

[Vasilisia Lazăr]

Dar totul are un final și nu știi încă ce să crezi

A fost scenariu special sau te-ai mutat fără dovezi

Aici, rima interioară nu face bine, în plus, suferă și metrica în aceste două versuri.

De altfel, un poem bun. Nu știu dacă a fost un vis sau doar un joc al imaginației, cert e că, prin vizorul timpului, ne-ai introdus într-o lume a trecutelor vieți de doamne și domnițe, cu aerul ei aristocratic, de Belle Epoque, ca model de umanitate, dacă nu perfect, cel puțin corect. Mi-a plăcut mult.

[Mioara Manoilă]

Monica Pester, am citit cu mare plăcere! Frumos!

[bolache alexandru]

Imagini mirifice de salon cu dansatori și tensiune anormală... ceva intre vis și realitate! Frumos!