Doar o vorbă

[Monica Pester]

  

În geana-mi stângă simt cum se deschid

Ferestre-adânci din profunzimea lumii

Vreau să-nțeleg dar vreau să mă închid

Și-ncet  să mă  adun  în umbra mumii,

Nu pot să duc întreaga suferință

A tuturor  singurătăților perene

Să îmi transform fragila transparență

În scut de zale și armuri cotidiene,

Oh, mamă, dă-mi din micul tău acoperiș

Și din bucata ta de suflet, mângâierea,

Cu care-mi apărai orice-nveliș

Sau îmi ștergeai, când apărea, durerea

Steaua ce mi-a rămas e obosită, 

Și plânge mult, m-am săturat de plâns,

Să nu mai duc pecetea-mi părăsită,

Vreau, mamă, să mă ții în brațe, strâns.

[Grig Salvan]

Minunat poem închinat celei ce ne-a ocrotit în lumea asta. Întotdeauna mama rămâne centrul și AXA universului omenesc, cu ea deschidem ochii în lume și cu ea în ochi murim. De când mi-am pierdut mama, deși în vîrstă și ea și eu, parcă s-a rupt lumea în două, tânjesc mereu, în stare de veghe și în stare de vis, după reîntregirea lumii noastre de altădată. De curând, înspre zori, am avut un vis în care mă întorceam obosit de viață din peregrinările mele prin lumea asta, intram în tinda casei părintești, așa cum era ea în copilăria mea și cu lacrimi în ochi am zis:„Iată, mamă, am sosit în sfârșit la tine!”, dar mama nu mai era, casa era goală și m-am trezit plângând ca un copil singur și neajutorat, eu, om bătrân în toată firea.

[Monica Pester]

Mihai, te admir pentru că mereu găsești, intuitiv, catrenul cel mai reprezentativ al textului, și îl comentezi. În versul meu, mama este efigia , matrixul amprentat prin naștere, care deține puterea și care-mi apără destinul de aproape și de departe. 

Îți mulțumesc

[Monica Pester]

Lisia, profesor cu matrice de fecioară -mentor perfecționistă, mulțumesc tare mult pentru căutarea asiduă a unor înțelegeri profunde , în versurile mele și ale altora, înțelegeri care la noi trec repede prin pana scrisului dar, găsite și explicate de tine își capătă valoarea cuvenită

Îți mulțumesc .

[Monica Pester]

Cristi, dorul de mamă, de părinți este, prin neființa lor, sfâșietor ...

[Mihai Katin]

Steaua ce mi-a rămas e obosită, 

Și plânge mult, m-am săturat de plâns,

Să nu mai duc pecetea-mi părăsită,

Vreau, mamă, să mă ții în brațe, strâns....acest catren este esența unei matrice umane în care durerea solitara devine inevitabil chinuitoare și invocarea  sprijinului matern dovedește ca trecerea în neființă nu împiedică  prezenta  acelui suflet salvator pentru ca  acesta este de fapt adevărul,sufletul are o persistenta,o durata dincolo  de existenta fizica pentru ca el este necesar celor ce încă ii cer ajutor

cu prețuire

[Vasilisia Lazăr]

Monica, poemul tău e de o tandrețe sfâșietoare, în care dorul de mamă devine dorul de singurul loc în care durerea își găsea alinare. Imaginile sunt delicate, încărcate de emoție, iar chemarea din final – „Vreau, mamă, să mă ții în brațe, strâns.” – are simplitatea marilor adevăruri. Reușești să transformi vulnerabilitatea într-o confesiune autentică, iar cititorul nu rămâne doar martor, ci poartă împreună cu tine această nostalgie după ocrotirea pierdută. Un poem care m-am atins pe suflet. 

Ai o rupere de ritm la ultimul vers al strofei a doua. Și multe bancuri în plus.

[gabriel cristea]

Minunat omagiu! Sensibilitatea ca trăire poetică...

[Monica Pester]

Dragă Valentin, este o onoare că ai trecut să-mi citești versul și îmi pare bine că ți-a plăcut. Ma întreb oare, aici comentariile se scriu prin  reciprocitate ? Recunosc, scriu rar, deci nu mă aștept la testimoniale din partea altora. Sunt într-o perioadă defavorizantă din toate punctele de vedere. Mi-e greu să-ți spun, așadar, ca Valentele tale sunt prima mea alegere , în schimb, mă bucură copilăria din ele și bucuria cu care împarți această minunată copilărie lirică.

Nota 10 !

[Monica Pester]

Multumesc, Maria. Nu cred ca e cineva în lume caruia sa nu-i fie dor de mama sa. Indiferent în ce dimensiune ar fi ea.

[Maria Mitea]

”Oh, mamă, dă-mi din micul tău acoperiș

Și din bucata ta de suflet, mângâierea,

Cu care-mi apărai orice-nveliș

Sau îmi ștergeai, când apărea, durerea” - Oh, mamă, dă-mi din micul tău acoperiș, 

M-a prins versul și această veșnică dorință de a ne întoarce-n mama, ca să ne găsim alinarea și măcar cu gândul ...

” Cum pot să mă retrag în umbra mumii,” -