Desprinderea Sărutului

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Sărutul din piatra veșniciei s-a trezit
Și în Lumina Vieții s-a adeverit.
Iubirea și-a deschis aripile preasfinte,
Rupând lațul strâmt din legăminte.

S-a înălțat Sărutul spre constelații
Scoțând din Neiubire toți condamnații.
Din ținuturi curcubee Iubire a desprins
Și a îmbrăcat în culoare întregul Necuprins.

Iubirea și Lumina ce au fost unite-n piatră
S-au înălțat în taină din muritoarea vatră
Și au urcat la ceruri vița pământească,

Unind profanul cu  lumea cea cerească.

Sărutul din piatra veșniciei s-a desprins

Și Iubirea în oameni a reaprins.
Din Focul cel Viu se înalță flăcări la cer,
Oameni sunt cei ce cred și nu pier!

.

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Vă mulțumesc pentru comentarii!

D-nul Valentin...

Ați scris minunat! Nu am cuvinte! Felicitări!

Cred că „dublul vârstei” ....înseamnă peste o sută de ani...! Într-o viitoare reîncarnare.

Vă mulțumesc frumos pentru versuri!

[Mihai Katin]

Sărutul din piatra veșniciei s-a desprins   pastrez  acest  vers  ca  punte  de legatura   al  viitoarelor  postari...

[Stanescu Valentin]

Teodora, Sufletul tău vorbeşte despre Sărut, Lumina Vieţii, Iubire, Neiubire, Necuprins, Focul cel Viu, Oameni. Privesc aşa cum priveşti tu această uimire viaţa şi mă întreb cum ar arăta această poezie scrisă din nou de tine peste ani, să zicem dublul anilor tăi de acum...  Şi dacă ai aliniat aşa de frumos reperele vieţii, îmi permit să îţi aduc cele de mai jos drept un fel de sonet ce cuprinde o parte din cele scrise de tine mai sus.

 

Piatra

 

piatra pe care

o duc în  spate

mi se fărâmiţează păsări

Cristian Boroş

 

Suflul pietrei nu dispare, el a fost dintotdeauna,

privesc crestele montane, aspirând la nemurire,

cum zâmbesc înalt în soare, cum le mângâie furtuna,

cum coboară-n ani copiii duşi de ape-n amintire...

 

Marile civilizaţii au trecut pe-ntins de ape...

Suflul pietrei-n mii de forme tălpile ni le mângâie,

el vibrează şi ne ştie, în tăceri ne stă aproape,

viaţa noastră-i din Lumină ce în el adânc pâlpâie.

 

Suflul pietrei ne zâmbeşte, meşteri ageri îi dau formă,

el ne-mbrăţişează tandru când ne-am împlinit menirea,

numai el ne ştie calea trupului când îl transformă...

 

Piatra ce-am purta-o-n lume curge-n zbor, tremur de-aripe,

dus de pasărea măiastră, împlinit doar de Iubirea

fără de dimensiune, fără curgerea de clipe...