Cum poate focul...

[Dumitru Ichim]

Cum poate focul

rărunchii lui să şi-i devore

şi diamantele

să şi le-mproaşte în risipă?

 

Regină,

chiar cenuşă, tăcere pe ilău,

m-aş zvârcoli în ea

până ce cântec m-oi toarce în aripă

să-mbrăţişez din nou

văzduhul tău.

 

Numa-nflorirea ta de zarzăr rar

îmi face stihul mult mai crud

decât petalele

pe care le-am atins

cu degetele-mi aspre de olar

ne-ngăduitului,

că încă-n dorul meu le mai aud.

Numa-nflorirea ta

din moarte-mi face cuib al rândunicii...

Văzduh al meu,

cum îţi îmbraci

ca mugurii lumina?

Chemare-o fi, dar şi vârtej

cu toată strălucirea fricii.

 

 

Numa-nfloritul tău

şi-al gurii,

din moarte-mi face cuib al rândunicii,

cum aurul e amintirea tristeţilor

eternului oprit în zgură.

 

A grânelor împărăteasă

şi văzduh,

pământul meu te fură

de strălucirea ce a fost a fricii

c-o  moarte nu mi-ar fi de-ajuns,

chiar de-aş zbura-o zeci de ori,

doar numai pe-un sărut.

Căci te iubesc

ca scrisul vieţii din ispita humii,

văzduhul ţi-l respir doar cu văzduhul

de la-nceputul lumii

şi până la feştila

din ultimul cocor.

 

Ninlil, Ninlila,

cu toată veşnicia ta

cum n-ai ştiut

c-o să-ţi devin ulcior?

ştiai că moartea-i un sărut

de foc şi vâlvătăi răcoritoare

din buze de Regină?

Lumina mea, lumină

întru miros

al bunelor miresme

luminătoare!

 

Ca viţa de vie,

beţia de nard

cântând-o spre strugur,

stihul te-nalţă

fără ca nimeni să ştie

când buza pe moarte

sărutului-i floare.

 

Crede

cum numai muritorul poate să creadă

în nemurirea zarzărului alb

ce-l fac să-nflorească prin tine

frumseţile morţii şi cele ale fricii,

livadă sânilor tăi,

rotund găzduitor al rândunicii

şi iarăşi zic al fricii.

 

Cât sufere un zarzăr

când veşnicia morţii-o-mprumută

şi-o toarnă-n mugurul de lut

ca vinul bun ce-l înfrânezi în ploşti!

O moarte vie în sărut

e mai de preţ ca veşnicia moartă.

Văzduhul tău nu ştii să ţi-l cunoşti

nici lacrima ce-adâncul lui îl poartă.

 

Crede în mine!

Trecutu-am prin flăcări ca să-ţi fiu caval

şi fluier de pământ

ce-ţi agrăieşte nespusului din dor,

val după val,

cu chipul tău răsfrânt,

ca Eufratul

cu propriul lui izvor.

Doar frumuseţea ta-i cu prag nemuritor.

Întregul tău văzduh,

etern cum ar putea să fie

de n-ar avea iubirea

prin fluier temelie?

 

Hai, soarbe-mi sărutatul

din buze de ulcior,

cu jarul de răcoare,

aşa cum Eufratul

prin noi se-nveşniceşte

din propriul lui izvor.

 

[Dumitru Ichim]

Aceeași recunoștință, doamna Corina!

[Corina Militaru]

Aceeași încântare! :)

[Dumitru Ichim]

Apreciez mult, Adelaide, încurajarea și semnul de apreciere.

[Dumitru Ichim]

Mulțumesc de vizită, doamna Zaharia! Mă bucur că v-a plăcut.

[Dumitru Ichim]

Spuneți-mi când să mă opresc! Până atunci, apreciez semnul de prețuire. Mulțumesc!

[Ion Lazăr da Coza]

Semnul meu de prețuire.

da Coza

[gina zaharia]

Căci te iubesc

ca scrisul vieţii din ispita humii,

văzduhul ţi-l respir doar cu văzduhul

de la-nceputul lumii

şi până la feştila

din ultimul cocor.

Cât de frumos! Murmur de șoapte, Ninlila...

[Valeria Merca]

...
''Doar frumuseţea ta-i cu prag nemuritor.
Întregul tău văzduh,
etern cum ar putea să fie
de n-ar avea iubirea
prin fluier temelie?''

Semn de acelasi incantator popas. Un izvor nesecat - aceste cantari inchinate Iubirii, scrise cu maiestrie si sensibilitate, in stilul cu care ne-ati obisnuit.

Pretuire!