Cum pasc pleiade inorogii

[gabriel cristea]

Sunt întins pe pământ și tăcut privesc asfințitul;

Încă un pic și soarele va deveni, pentr-un răstimp, prizonier al urzelii;

Sevele rădăcinilor au luat locul bătăii inimii mele…

Vedeți copacii aceia din lizieră? Sunt specii diferite;

Înlănțuiți subteran, ei devin metropole ramificate, de liniște;

Scorburile lor sunt precum niște stații de metrou;

Intră și ies vietăți care nu au nimic de-a face cu zgomotul. 

Soarele s-a îmbrăcat în zeghea firelor de rogoz, verde-aurie;

Mă-ntorc pe spate, mi-e milă să-l văd coborând în tenebre;

Îl aud sfârâind în străfundul lacului ce pare un metal incandescent;

Omoplații mi s–au opintit  în brazde, ca niște ancore;

Mă sorb  rând pe rând constelații - respirația e-o părere de greieri...

De ce se rotesc lanurile? Oare spicele pot vorbi graiul vântului?

Apa lacului are o patină roz-argintată, și caii de foc o beau cu nesaț;

Pesemne, beau ce-a mai rămas din istovirea soarelui;

Sunt aidoma unor scântei ce se pierd în obscur… 

Se-aud privighetori vestind de peste deal

nocturnele mistere;

În joacă, răsucesc pe deget un cârlionț  din părul lunii, 

privind  razant, prin transparenta iarbă, 

cum  pasc pleiade inorogii…

[gabriel cristea]

Dan, nu caut alt public. În poezie, dacă nu cauți noi formule  riști să devii plictisitor, precum o moară hodorogită. Cel ce scrie versuri trebuie să caute mereu noi idei sau limbaje lirice, fără însă a se depărta de esențe și marile adevăruri, ba chiar aș putea spune că trebuie să le valorizeze cât mai mult. Pentru acest lucru e necesar să citim mult, să ne îmbogățim vocabularul (căci slavă Domnului avem o limbă extraordinar de expresivă) și să renaștem din cenușă lirica de calitate! 

[petrut dan]

La toate poemele citite aici simțeam ușurința, bucuria autorului căruia îi reușește și e conștinet de reușite neavând nevoie de alte confirmări! Dpmdv tu nu ai nevoie să te reinventezi, poezia ta este oricum singulară și ca tematică și ca exprimare, așa că nu înțeleg de ce ai căuta alt public și alte formule! Cu prietenie!

[Amanda Spulber]

De acord, stelele se văd greu din oraș, dar problema e că nu se *mai* văd nici cele care erau vizibile acum un număr de ani. Cel mai recent am văzut Carul Mare din București în urmă cu 2-3 ani. Problema e generală: și în afara orașelor sunt vizibile tot mai puține stele. Chiar am citit undeva că un copil, născut într-o zonă în care se pot vedea 250 de stele, va putea să vadă doar 100 atunci când va împlini 18 ani. Interesant e că azi de dimineață, foarte devreme, am reușit să văd Triunghiul de Vară, pe care înainte îl vedeam mereu, era o prezență constantă. Se vedeau destul de slab stelele, dar se vedeau. M-am bucurat că nu e totul pierdut. Cât privește poezia, dacă e să vină, cred că vine oriunde. Dacă nu, nu. Sper că nu am divagat. Prea mult. :)

[gabriel cristea]

Doamnă Amanda Spulber,  contemplarea stelelor  nu se face din metropole. Aici, viteza, nevrozele, bolnăvicioasele lumini, vacarmul progresului estompează orice formă ingenuă de poezie. 

[Vasilisia Lazăr]

:)))

[gabriel cristea]

Vasilisia, habar nu am! :) 

[gabriel cristea]

Mulțumesc de apreciere, doamnă Monica Pester! 

[Amanda Spulber]

Scuze, am vrut să scriu că nu mai sunt stele și pe urmă că nu se mai văd. A ieșit ce a ieșit. :) Nu pot nici să șterg nici să editez comentariul.

[Amanda Spulber]

La mine nu mai sunt se văd stele de mult timp, dar mă bucur să le găsesc aici, alături de o lună alintată. :)

[Vasilisia Lazăr]

Te prinde mult mai bine versul clasic, Gabi.