Cu degetele, cu dinții, cu ochii

[chindea maria elena]

la pas ușor să nu atingi furtunile împarți marea

cu tălpile roșii ale materiei

carnea își crapă-n zigzaguri poleiul minții  
ochii ți se aruncă cu o voință proprie dincolo de vulcani în erupție
traversează smârcuri și prăpăstii
aproape ajungi să crezi că de nu desenezi contur

și substanță pericolului
rana aceasta nu se vindecă de strălucire în crepuscul

poate fi o cale de-a te spăla în toate modurile posibile de viață

pereții de aer nu măsoară limite locuirii
la pas ușor călătorești dar stai nu știi și nici o privire
nu desface inima subțire de tine

respiri începutul ce se pune la marginea drumului

pentru pelerini și arhitecți

nimeni nu știe și nu se fac referate asupra golului de sub tine
energia suflului fără de literă în febrili căutători

investește lumina   
alegi să-ți fii ție matrice a lumii

ți se pare că viața aceasta accidental o locuiești

cum este pojarnița din adâncuri fără de flacără

ce sete te arde ce foame te hăituiește
o prăjitură bună are glazură aurie și e de servit pe terasa eului
când ți se topește armura de pe inimă și oase

și-amarnic te-nghite șezlongul ca un marsupiu hipnotic
ce vezi ce simți e o poveste ce-și desfășoară cu greu ițele încurcate
dincolo de geamuri la ani lumină de tine
înțelesuri îți rămân lipite de ramă pe dinafară  

vibrarea în umbre descălțat de fantasme alunecă spre nicăieri

și niciunde nu agață strop de adevăr

moneda calpă  pe care o primești spre-a nu simți

gustul sângelui și fierberea cărnii

nu cumpără decât polen de iluzii pictat pe dune

dacă alegi pasul ușor vei avea bilet dus-întors către genune

fără să ți se topească degetele în lucruri

eu ies bulimică din harta cadastrală a timpului

am ales jupuirea până la os
coborârea în mina cea mai adâncă trage de hățuri destinul

cabrează forarea în adâncul adâncului  
apostolic pun dinamită în toate răscrucile

ruga sapă cu toate uneltele în pământul cordului
și când ele s-au tocit îmbrățișările întorc brazdă adâncă

 

inima focului duduie până devin una cu ea

doare până la destrămarea cheii sol din portativele sorții
sub pedigriul memoriei primesc un carnaval prețios
mulțumesc vieții că nu-mi spală chipul de viață

morților că-mi ridică inima prin furtuni

erupții spintecă în artere prăpăstii și smârcuri
din mine țâșnesc cu unghiile cu dinții cu ochii mustind

de-ale înțelesului  fulgere

vertebrele țipă și sângele în șuvoaie revarsă

misterul din lucruri

 
și capul meu tăiat devine lumină  

[Floare Arbore]

impresionante viziuni despre viață, despre lupta cu stihiile, despre dobândirea unei fericiri care parcă apune o dată cu soarele, și care renaște apoi în cel mai subțil loc al sufletului. am citit cu mare bucurie și interes. sincere felicitări dragă Maria Elena.

[Tudor Cicu]

Un poem imnic-orfic despre starea poetului pe acel drum al cunoașterii, al arderilor și trăirilor, acolo unde își pune sufletul odată cu „coborârea în mina cea mai adâncă (și) trage de hățuri destinul...” pentru a aduna „metaforele” în jurul ochilor „mustind/de-ale înțelesului fulgere”. De aceea, în viața singuratică a unui poet, iubirea și zbuciumul ei a fost înălțată până la imaginația (umbrită de forme neclare) ce poate fi găsită doar în visul nocturn și cântată cu eleganța profunzimii, acolo unde se simt (ei, poeții) artiști ai cuvântului și se înscriu în categoria experimentalului. În acel experimental unde până și  poeta acestui poem orfic își ridică ochii și glasul, precum o făcuse și Solomon în cântarea cântărilor mult mai limpede, pentru a rescrie „misterul din lucruri”  în rama acestui tablou suprarealist împins până la imaginația (deși forțată) a acelui „cap tăiat” iradiind lumină. Un periplu ce ar trebui limpezit!

[chindea maria elena]

Tu ai dreptate, Dane, că ar putea ieși mai multe poeme de-aici, de n-ar fi un poem-prefață ale cărui metafore aproape că nu-s metafore ci jaloane însângerate  de-a lungul/lat al drumului dintre mine și ei, pulsând și flăcări și gheață! 

Dar chiar și la o poezie obișnuită Dane la care nu-mi funcționează opritorul, a asculta sfatul de a fragmenta, poate genera surprize; se poate ca fragmentele rotunjite să fie fiecare în parte mai lungi decât poezia inițială! :) Violeta Petre, care mi-a făcut una din prefețele cărților mele spunea că am tendința de-a înghesui totul într-o poezie, de parcă ar fi ultima poezie și eu sunt hăituită de graba de-a mărturisi tot ce-am învățat aici, înainte de-a pleca. Poate, mai probabil sigur, are dreptate! Încerc să mai aerisesc cât pot, nu știu cât și dacă reușesc, dar străduiesc! :) Și cât ador poemele comprimate până la a deveni aforisme! Recunosc că nu prea sunt eu stăpâna în relația dintre mine și poezie! Dar îmi asum, ce să fac?!

[chindea maria elena]

Știi Alex, citind comentariul tău meditam asupra felurilor cum ne ating pe fiecare din noi cei în mijlocul căror venim, pre cât ne permitem, cu inima în palme! Pe un alt site, poezia aceasta a primit și aprecieri dar și un astfel de comentariu: „Un poem mediocru, greoi, precum crampele atroce de stomac și plin de exprimări forțate sau sintactic fără acoperire.” 

Acest poem, pe care inițial l-am vrut în proză dar a ieșit altceva, este un fel de prefață la un volum în pregătire dedicat părinților, „Corăbierii de lumină”! Mă sfiesc să postez prea multe poezii pe acest site din volum, pentru că metaforele de-acolo nu sunt prea blânde, cum nu cu blândețe mi-au pietruit ei începutul de drum prin viață! Dar fără covorul lor de jăratec eu nu aș fi fost cea de-acum, fără puterea de a intra în fiecare zi în arena vieții/morții cu aceeași încrâncenare și bucurie totală!

Reverență Alex!

[petrut dan]

Chiar așa, un text provocator și ca întindere și ca (virgulă) conținut, sunt multe imaginile puternice și mă gândesc că ar fi putut încăpea/genera mai multe poeme, dar autorul știe cel mai bine, solicitant și plin de efecte vizuale, un fel de carusel al luminilor din spatele cuvintelor ce te fac să fii atent să nu te arunce în afara câmpului, îmi place și apreciez finalul, putere de sugestie, bine dimensionat, ușor de reținut și greu de uitat, de-a dreptul antologic!   Cu drag! Îți dau eu like și pentru Alex, pe el l-ai impresionat atât de mult că a uitat!)

[bolache alexandru]

Woow! Un poem copleșitor în care metaforele luminează ca un far și te face să citești până la capăt... Deși lung poemul are cursivitate ca un fluviu căruia îi vezi izvorul dar știi unde se varsă. Finalul e apoteotic: și capul meu tăiat devine lumină  / Mi se pare nedrept să dau un exemplu din metaforele pe care le-ai combinat ca un șirag de mărgele. Prietenii mei știu că nu mă entuziasmez ușor... Daaa!