Vuvuzeaua

[chindea maria elena]

* o rună șuie și un zeu peltic *

în praf de inimi
gogoașa sorții tăvălesc
romantic incurabil
de un corn de lună ascut dinte
să nu mă-nghețe timpul
zurlie
iadu-n piele vărs
stuchesc un pui de muscă
trag munții de urechi
și-mi pun opinci de stele
pentru jocu vieții

sub patrafir de frunză
plimb în lesă
o supernovă de cuvinte
ridic un infinit de jos
pornesc un zaiafet de licurici
inspir pe nas un pic de rai
cern un duh
și-nchin un must de haruri
în ograda lunii

înger șchiop
scot limba vieții
strănut o țâr
mă hlizesc la umbre
pe ulița cea strâmbă a gândirii
fac totul fără și cu rost
neghiob de înțelept

aprig mă doare un cot
de arșiță umană
ispitei să fiu scut rotit
trag cerga unui flutur
peste ochi
și-n gleznă un dragon
cioplesc

sub prag de seară
un pic obosit
din geană gust o taină
scad abisul din totalul vieții
ca spirit mov mă rog prin ticul violet
sub coastă
coc olimp spongios
și tac orgolios
chitic

* Portret punctiform în nisip ironic *

[Chris]

și-mi pun opinci de stele
pentru jocu vieții - mi-a placut foarte mult imaginea

si aici asistam la un spectacol desfasurat la nivel cosmic. (si) la poezia ta, Gerra, nu poti fi decat spectator.

[chindea maria elena]

Nu-i vina mea, Alex! A vrut, cochetă, să se-mpodobească! Și eu, smerită, am ascultat!

[bolache alexandru]

Wow! Ce încrengătură de metafore! Reverență, Maria!

[chindea maria elena]

Mulțumesc Ramona pentru citire și semnul lăsat! Onorată!

[chindea maria elena]

Mulțumesc Monica pentru „citire” și descâlcire a înțelesurilor acestei poezii/nonpoezie: Nu cred că am vrut vreodată să uit trecutul! Ar însemna să-mi extirp o parte importantă a mea. Poate pentru că am venit pe lume miercurea, deci sub semnul lui Hermes/Mercur, cel ce face unificarea celor trei lumi, cea pământească, a Olimpienilor și-a morților, fiecare cu minunile și tarele ei. Cred de asemenea, că trecutul nu trebuie uitat, trebuie acceptat, asumat și iertat pentru toate umbrele, neputințele, rănile și minunile ce le-a adus în viața noastră. Chiar de a fost oribil, chiar de ne-a adus în pragul aneantizării, ca să-și îndeplinească rolul lui transformator care să ne propulseze pe scara devenirilor și expansiunii, trebuie să-i deschidem ușa și să-l lăsăm să lucreze în noi, ca să nu devină o frână ci un motor celest! Și de ce să nu glumim? Jocurile divine ale dumnezeului manifestat, nu sunt mai puțin sacre de ne permitem să le luăm puțin în răspăr, nu cu rigiditatea seriozității ci cu inocența copilului care-i desenează lui Dumnezeu mustăți, ochelari și un zâmbet șui ca să-l scoată din ramă, din icoană, să și-l facă coleg de joacă pe maidanele vieții! :) Nu mi-e teamă de învingeri, îngenuncheri și dureri - sunt clipele de grație divină care mă-nbogățesc, mă alchimizează într-o versiune mai bună a mea! Totul stă în putințele mele - chiar neputințele! Asta-i sfidarea mea supremă, ego-ul transformat în putere, transmutarea  energiilor grosiere în cele subtile, înalte, auscultările cuvântului ce crește, ce mă crește!

[chindea maria elena]

Mulțumesc Miha! Știi preumblările mele cosmice. De altfel eu umplu o nișă ce nu are prea mulți participanți la manifestarea celei de-a doua identități a tuturora! Pentru omagierea primei rândurile participanților sunt compacte! Nu are rost să mă-nghesui și eu!:) În aceast nișă am loc să experimentez tot felul de lupinguri! Nimeni nu se izbește de mine!

[chindea maria elena]

Mi-a plăcut Valenta ta Valentin, poate prin vară, după ce șfârșesc proiectul actual, mă-ncument să răspund provocării, dar nu angajez viitorul. Mă bucur, deocamdată, că te-a atins poemul meu zgomot, scris ca un răspuns unei prietene bune ce mă acuza că existența mea face prea mult zgomot, nu se desfășoară în pași discreți! :) Și da, deși are elemente ale ironiei și autoironiei acide, ale jocului, jocul de suprafață are curenți de adâncuri și limpeziri trecute prin ruguri! Viață cu toate coardele întinse și vibrate de arc! Mulțumesc!

[chindea maria elena]

Poate că nu întâmplător, Mihai, îmi place Dali, creatorul căci cu omul de ne-am fi cunoscut, undeva, cândva, cred că m-aș fi bătut după ce aș fi asimilat fascinația operei! Mă las, nu o dată, sorbită de vârtejuri de înțelesuri ce pot părea abracadabrante, deși există prin toate, poate invizibil, un fir al Ariadnei care inerent duce la lumina din noi, indiferent de travestiuri! Mă bucură că nu rămâi la suprafața lucrurilor ci sapi în straturile geologice ale poemelor, căutând valoarea și ineditul. Onorată de scanările tale prin sufletul și mentalul poemelor tuturor, nu numai ale mele. Citesc cu interes și mulțumesc pentru toate „citirile” tale în infraroșu!   

[chindea maria elena]

Lisia, draga mea! Tu știi, poate mai bine decât mulți dintre cei de pe site acesta și de pe altele, că atitudinea aceasta, deși acceptată și asumată, este oarecum impusă! Nu cred, în esență, chiar de ar putea fi în formă ușor diferită, că este departe de atitudinea lui Ion! Asta dincolo de faptul că amândoi suntem berbeci, deci cărările obișnuite nu prea ne coafeză, testele fizice ne-au obligat să ne construim niște platoșe care să ne permită să luptăm în arenă pentru a câștiga încă și încă o clipă vieții, atât de plină cât ne permite sculptarea eului din această existență de-o clipă în infinitul vieții! Știm, de la cronicarii unor apuse vremuri, că la curtea mai-marilor vremilor era un personaj numit „bufonul regelui” căruia i se permitea să spună  adevăruri crude pentru care altora li se tăia capul. Asta nu însemna că erau feriți total de primejdii, dar... Și mai erau și acele grupuri de ciudați care făceau parte din angajații circurilor, gen femeia cu barbă, omul fără oase, cei considerați monștrii sau blestemați care fascinau publicul și trezeau tot felul de instincte primare. Cumva între se situează personajul pe care-l joc aici. Dacă tot au hotărât medicii că-s o anomalie și cam experimentează pe mine limitările medicinei, dacă-s vârâtă adesea în rolul de cobai, măcar s-o fac în condițiile mele! Deci, mă distrez demolând multele temple de carton ale societății. Iubesc viața, dar nu accept mortificările și încerc fără inhibiții toate cămășile omenescului.

Cu drag.

[Monica Pester]

Poemul acesta, Gerra , este la primă vedere, o glumă uriașă ce ar putea face un cititor să renunțe după  o primă lecturare.

Cuvinte obișnuite care se ivesc parcă singure dintr-un lexicon bogat și  care se așează nu în versuri, că nu sunt versuri, nici în rime, că nu sunt rime. Ci într-o busculadă a unui hazard atent manipulat, condus din umbră de o mîna puternică.

Toate cuvintele acestea , culese parcă din bilele de bingo, respiră însă, o luptă aprigă cu un trecut care trebuie uitat, cu o viață zgârcită care nu ne dă ce vrem și ce credem că ne trebuie.

Iar toată această tristețe învăluită în ludic este a unui învingător care trebuie să-și afirme învingerea . Chiar dacă picură mai mult ego printre rânduri, e lupta și câștigul lui, de care trebuie să se știe.

Felicitări, Gerra pentru ce ne împărtășești !