Cu degetele, cu dinții, cu ochii

[chindea maria elena]

la pas ușor să nu atingi furtunile împarți marea

cu tălpile roșii ale materiei

carnea își crapă-n zigzaguri poleiul minții  
ochii ți se aruncă cu o voință proprie dincolo de vulcani în erupție
traversează smârcuri și prăpăstii
aproape ajungi să crezi că de nu desenezi contur

și substanță pericolului
rana aceasta nu se vindecă de strălucire în crepuscul

poate fi o cale de-a te spăla în toate modurile posibile de viață

pereții de aer nu măsoară limite locuirii
la pas ușor călătorești dar stai nu știi și nici o privire
nu desface inima subțire de tine

respiri începutul ce se pune la marginea drumului

pentru pelerini și arhitecți

nimeni nu știe și nu se fac referate asupra golului de sub tine
energia suflului fără de literă în febrili căutători

investește lumina   
alegi să-ți fii ție matrice a lumii

ți se pare că viața aceasta accidental o locuiești

cum este pojarnița din adâncuri fără de flacără

ce sete te arde ce foame te hăituiește
o prăjitură bună are glazură aurie și e de servit pe terasa eului
când ți se topește armura de pe inimă și oase

și-amarnic te-nghite șezlongul ca un marsupiu hipnotic
ce vezi ce simți e o poveste ce-și desfășoară cu greu ițele încurcate
dincolo de geamuri la ani lumină de tine
înțelesuri îți rămân lipite de ramă pe dinafară  

vibrarea în umbre descălțat de fantasme alunecă spre nicăieri

și niciunde nu agață strop de adevăr

moneda calpă  pe care o primești spre-a nu simți

gustul sângelui și fierberea cărnii

nu cumpără decât polen de iluzii pictat pe dune

dacă alegi pasul ușor vei avea bilet dus-întors către genune

fără să ți se topească degetele în lucruri

eu ies bulimică din harta cadastrală a timpului

am ales jupuirea până la os
coborârea în mina cea mai adâncă trage de hățuri destinul

cabrează forarea în adâncul adâncului  
apostolic pun dinamită în toate răscrucile

ruga sapă cu toate uneltele în pământul cordului
și când ele s-au tocit îmbrățișările întorc brazdă adâncă

 

inima focului duduie până devin una cu ea

doare până la destrămarea cheii sol din portativele sorții
sub pedigriul memoriei primesc un carnaval prețios
mulțumesc vieții că nu-mi spală chipul de viață

morților că-mi ridică inima prin furtuni

erupții spintecă în artere prăpăstii și smârcuri
din mine țâșnesc cu unghiile cu dinții cu ochii mustind

de-ale înțelesului  fulgere

vertebrele țipă și sângele în șuvoaie revarsă

misterul din lucruri

 
și capul meu tăiat devine lumină  

[chindea maria elena]

Miha, rareori poezia mă naște ușor, fără dureri epuizante! Scriu ca o halucinată filtrând prin rănile mele totul! Curajul disperărilor, mărturisirilor! Poezia e confesionalul meu, rareori merg la biserică, deși sculptez în filonul creștin, nu am găsit vreun preot care să-mi accepte blasfemiile aparente care dărâmă temple și biserici cu același entuziasm cu care construiește temple, după trei zile, trei luni, ani, vieți! Așa că Poezia mi-e Pontif și Altar!

[chindea maria elena]

Mă străduiesc Dane, ca și conținutul să se ridice la nivelul titlului, sau măcar la altitudinea aparatului de zbor al lui Aurel Vlaicu! :) Te iau și pe tine în carlingă, promit!

[chindea maria elena]

Mulțumesc de comentariu și împărtășire cu osatura poemei mele, Floare!

[chindea maria elena]

„Un periplu ce ar trebui limpezit!” - spuneți dvs, d-le Cicu! Asta urmăresc să fac în volumul căruia aici nu-i jalonez decât niște coordonate. Și chiar mă străduiesc să limpezesc din potențele mele „misterul din lucruri” „în rama acestui tablou suprarealist împins până la imaginația (deși forțată) a acelui „cap tăiat” iradiind lumină.” Pentru a deslușii poate șocanta încheiere a poemului care ar putea părea violent, să încerc să-i ridic perdeaua ce-l face greu de mestecat, forțat. Da, așa este, dar numai dacă te gândești la actul fizic al decapitării! Eu îl folosesc în poezii destul de des, dar sub formă alegorică! Simbolic, decapitarea este trecerea dincolo de mental, cel puțin cel pământesc, care este destul de limitat. Nu luăm în discuție aici mentalul divin care este cu totul altceva. Că am folosit decapitarea ca alegorie cred că se poate înțelege din versul întreg „Și capul meu tăiat devine lumină”. Trecerea dincolo de limitativul mental îți conferă altă perspectivă asupra minunii vieții, mult, mult mai complexă și largă. În filozofia indiană există Marea Forță Cosmică a Electricității, Chinnamasta, care apare cu capul tăiat! Care bea esențele vitalității (prana) direct din nadisuri. Fără filtrul mentalului! Asta ca să încerc să limpezesc măcar unul din nodurile scanării profesioniste! Mulțumesc pentru aplecare asupra poemului! Poate până la publicare mai șlefuiesc! Poate...

[Monica Pester]

E greu de acceptat că mai există și alții cu trăiri aproape identice. 

Zbuciumul mistuitor, atât de intens redat, și nu vorbesc de forma de expunere lirică, este absolut impresionant. Mă face să mă simt atât de aproape și să-mi retrăiesc, citindu-te,  multe din momentele grele. 

Gerra , chiar dacă sunt începător în poezie, printr-o intuiție experimentată în ani, înțeleg mesajele sufletelor. L-am înțeles și pe al tău.  

[Stanescu Valentin]

M-am rătăcit prin mine trăind într-un poem ce fabulos mă ţine; de clipe nu mă tem căci mă întorc în forţă de infinite ori să fiu din nou o torţă să luminez alţi sori... Mulţumesc pentru această stare!

 

                                                             VALENTA un poem sublim

 

                                                             un poem sublim

                                                                  ce să mai zic?

                                                                         trăindu-l

                                                                           mă simt

                                                                                   mic

 

                                                                                         un poem sublim

                                                                                         prin cuvânt dens

                                                                                         mi-arată

                                                                                         c-am un

                                                                                         sens...

[Chris]

ca de obicei la tine totul se desfasoara la nivel cosmic. am intalnit imagini frumoase, culminand cu cea din final

[Vasilisia Lazăr]

Ce lupte grele duci tu, Gerra! Mult zbucium și multă trăire în această viață despre care avem iluzia că o locuim! De fapt, e lupta noastră, a tuturor, doar că noi nu putem să o spunem așa... ca tine. Ori de câte ori te citesc, rămân uimită de puterea și originalitatea metaforelor tale care îmbracă mereu cu alte și alte haine același mesaj. Ești un izvor care nu seacă niciodată, indiferent câte secete ar fi. Impresionată! 

[Mihaela Popa]

Impresionante cadre, metafore adânci. Ai țesut, cu migala pânzei de păianjen deslușiri de stări "până la destrămarea cheii sol din portativele sorții", ai dus o luptă până ce "capul [...]tăiat devine lumină "

magic, versul tău, admirație Gerra!

[petrut dan]

Waw da ce titlu '' Corăbierii de lumină'' mă faci să zic și eu ca și Caragiale atunci când a asistat la zborul lui Aurel Vlaicu '' credeam că sunt singurul geniu în viață'' ))) Cu drag!