cronica unei zile de toamnă

[Tudor Cicu]

cronica unei zile de toamnă

 

a început prin a număra ușile caselor pe strada sa

apoi a trecut la ferestre;

niciodată nu i s-au părut mai triste frunzele în copaci.

turnului bisericii i-a făcut cu mâna în treacăt

pesemne,

ea atunci a chicotit

chiar a râs

și-a șters pleoapele

sandalele ei aveau doar două curele mici

gleznele îi săltau

pe rochia ei se zăreau tot mai puține umbre.

în cele din urmă a desenat cu mâna pe cer

antenele de pe case

i-a arătat cât de dreaptă îi este fruntea

apoi gâtul de porțelan și sânii rotunzi

ca atunci când închizi ochii și desenezi cu degetul norii

ori aprinzi chibrituri și licurici îți sar printre degete.

era ca și cum

a încercat să-i deslușească în palmă linia vieții

să facă o scamatorie

cu care să alunge o tăcere atât de tulbure

nu l-a înțeles

se grăbea dizolvându-se depărtărilor

ca acel soldat agățat de gâtul calului;

pentru el încă nu venise timpul să plece

și chibriturile...

dacă ar fi știut cât de repede se sting... 

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia:  Încerc să vă răspund de dragul acestor comentarii frumos aplicate . Și chiar cu o plăcere deosebită la un dialog, fie și el sumar, aici. Fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism. Poate și pentru că poetul nu poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale. Prin poezie își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Altfel de ce ar mai scrie? Cineva, la hotarul amintit, poate îl așteaptă să-i aducă „leacul” necesar pentru a trage speranțe că drumul său dinspre viață spre moarte va putea fi continuat de multe alte întâmplări aurite. Cu mult drag, pentru plăcerea lecturii făcute. 

[Tudor Cicu]

Valeria: Suntem ca la baierele ghicitorii „aţâţând ridicătorul de sprâncene” pentru că aici realitatea se literaturizează iar lumea reală îşi pierde din calităţile ei imediate şi privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei, e posibil ca lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne pară o eroare, nu chiar don-quijotească, însă poetică. Cu drag îți citesc comentariile făcute aici.

[Tudor Cicu]

Doamna Veronica P.L: Ne scriem poemele, furând câte ceva din imaginile întâmplărilor visate peste noapte. Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului (în veghea de noapte) să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că poetul îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Un gând bun!

[Sofia Sincă]

Același romantic incurabil, pătimaș, cu melancolie și solitudine, transmite emoțiile prin combinaţii de imagini şi metafore convingătoare.

Un poem de dragoste prin amintirea unei zile de toamnă, care face să pluteasă inima cititorului.

Admirație,

Sofi

[Valeria Merca]

Minunat! :) Mă întreb cum e: 

... atunci când închizi ochii și desenezi cu degetul norii

ori aprinzi chibrituri și licurici îți sar printre degete. 

Cu plăcerea lecturii

[Veronica P. L.]

Remarcabil!