Cămașa ta, amintirea ta

[Manuela Munteanu]

Da, încă mă mai gândesc la tine
și la toată magia dezamăgirilor
noastre, iubite al meu, nemaivăzut!

Nu-i așa că este minunat
parfumul acesta de iasomie,
singurul moft pe care îl port
pe sub cămașa ta albă?
Este ca un preludiu al amintirii degetelor tale pe clapele gâtului meu.
Ți-am pironit cămașa de pielea mea
cu dogoritorul cui al trecutelor dezmierdări,
așa... ca măcar ea
să-mi cunoască dedesubturile.

Ah! Uite cum buzunarul acesta
s-a culcat pe creasta dolofană
și zigurată a sânului meu!
A adormit, nătângul, legănat de sângele
ce-mi clocotește între
gânduri necuviincioase și dorințe.

N-are habar că va năvăli ca o jivină carnivoră,
febrilă și înfometată, ca o urgie roșie nesătulă,
neîmpăcată cu marile jumătăți de măsură
și va devora, până la ultima bucată,
amintirea ta, iar și iar, în fiecare zi...

[Manuela Munteanu]

Vă mulțumesc pentru acest comentariu, doamnă Vasilisia! Îl apreciez din tot sufletul. Lucrurile nu sunt atât de negre cum ar părea, în urma acestei hotărâri abrupte de a părăsi acest spațiu, iar faptul că nu mă cunoașteți cum sunt cu adevărat, vă determină în continuare să gândiți într-un mod diferit de cel în care am gândit eu, deși am afirmat de mai multe ori că nu critica, sau orgoliul au stat la baza hotărârii mele. 

Deși, poate, par genul acela de femeie, pisicos și sclifosit, care se supără repede și renunță prea usor, să știți că nu sunt deloc așa. Poate că o să spuneți că mi-au murit lăudătorii, dar în contextul acestei discuții și în lipsa unei reale posibilități de a mă cunoaște, este bine să știți că mă caracterizează o profundă seriozitate (apropo de ceea ce spunea domnul Gabriel Cristea, că mi-ar lipsi simțul epigramistic. Nu-i exclus. Dar nu-i vital.), sunt întotdeauna politicoasă și binevoitoare cu cei cu care interacționez, fără diferențieri și suport multe (foarte multe), fără a modifica nimic din atitudine. Știu să mă apăr, fără să atac. Dacă veți admite ca valabilă caracterizarea mea, veți putea pleca de la o premisă cât mai apropiată de adevăratele mele cerințe într-o socializare. Așadar, nu mă supără nicio critică, nu-mi zgândăre orgoliul nicio discuție în contradictoriu. Și, slavă Domnului, cam de acest mod de lucru am parte. Contradictorialitatea duce la aflarea adevărului, iar eu cam în acest spațiu mă învârt profesional de câțiva zeci de ani. Și îmi este tare drag. Dar să revin la ceea ce ne interesează cu adevărat. Nicio critică nu este în sine supărătoare, atâta timp cât nu este repetată cu o obositoare ritmicitate și nu vine din mai multe direcții deodată, fără a se ține cont că este suficient exprimată, pentru a fi luată în considerare de către o persoană rațională, așa cum eu consider că sunt. Să ne imaginăm că un autor postează un text pe pagina sa și primește (să spunem cu titlu exemplificativ) 10 opinii de la cititori, unele pro, altele contra. Ei, din acest moment se pot diferenția două situații: una când respectivul autor catadicsește doar un evaziv răspuns final și colectiv (un comod ,,mulțumesc pentru sfaturi și comentarii!") și o alta, când se răspunde fiecărui interlocutor în parte, așa cum obișnuiesc eu să fac și cum consider că este elegant. Cu siguranță, în cea de-a doua variantă, câtă vreme opiniile sunt diferite, și răspunsurile vor fi diferite. În acest caz, dacă administrația va interveni de fiecare dată, la fiecare comentariu, pentru a-și apăra propria opinie, consider că își depășește rolul, intențiile declarate a fi bune, influența specializată. Dacă dumneavoastră considerați că aproape 40 de comentarii (inclusiv ale mele), la o singură poezie, sunt de natură a-mi corija eventuale lipsuri în conceperea versului liber, mai mult decât două, trei, scrise cu intenția vădită de a ajuta, nu de a jigni ("pare scris la comandă"), opinia ar fi departe de adevăr. Aceste multiple intervenții nu fac decât să stoarcă de energie o persoană, care se întâmplă să nu aibă aceeași părere, dar care are bunăvoința de a răspunde, totuși. Vă asigur că sunt destul de lipsită de orgoliu și axată pe evoluția mea, încât să revin cu atenția asupra criticilor și să mi le însușesc, dacă este cazul. Mărturie în acest sens stă conduita mea de acum câteva luni în urmă. În concluzie: hotărârea mea vizează exclusiv nevoia de calm, de timp folosit judicios, de canalizare a energiei spre direcții dorite de mine. Evident, nimic nu este bătut în cuie. Câtă vreme constat că nu sunt resentimente din partea dumneavoastră,  (eu vă garantez că nu acumulez niciodată resentimente), nu văd de ce nu aș mai vizita, măcar din când în când, Însemnele. Timpul le rezolvă pe toate, doar bunăvoință să fie... Cu mulțumiri și prețuire!

[Vasilisia Lazăr]

Cu toate că am spus că nu voi mai continua să scriu aici, ceva nu-mi dă pace. Faptul că încă ești aici, Manuela, mă face să cred că totuși nu vei pleca. Ar fi o pierdere și de o parte, și de cealaltă. Și, vorba lui Dan. Unde să mergi și, mai ales, unde să pui poezia și să simți că ești cu adevărat citit și apreciat? Pe facebook? O amăgire uriașă. Alte locuri nu prea mai sunt. Să pui poezia doar în carte? Da, dar câți o vor citi? E o mare minciună să spunem că scriem doar pentru noi. Nu. Scriem să fim citiți și așteptăm și păreri de la cei care ne citesc. Ne bucurăm când suntem apreciați, ne întristăm sau, mai rău, ne descurajăm, când suntem criticați. Așa suntem noi, oamenii, construiți. Dar tu nu ai de ce te teme. Deja ai confirmat valoarea pe care o ai ca poetă. Aaa, că ai pus un text care a primit și ceva observații? E firesc. Cu toții am primit, la un moment dat, nimeni nu a fost scutit. Și vom mai primi. Imaginează-ți că atunci când trăia Ion, îmi făcea observațiile public. Eu nu-i arătam dinainte ce voiam să postez, fiindcă doream să rămân eu, fără influențele lui. Mă vedeam pusă în fața faptului împlinit. Bine, poate în ziua aceea mânca numai mâncare rece :)), dar apoi înțelegeam că nimeni nu e infailibil. Nu cred că există cineva pe acest site care să nu fi mutat măcar o virgulă la sugestia altora. Aici e doar o poezie. Ai în urmă zeci care au fost apreciate la superlativ. Tu nu mai ai nevoie de nicio altă confirmare. Ai scris un alt gen. A fost poate primul. Poezia erotică sau cu tentă erotică nu e ușor de scris. Granița dintre „wow” și a cădea în ridicol e foarte subțire, dacă nu stăpânești perfect instrumentele. Nu e cazul tău, vorbesc la modul general. Dar vreau să cred că nu vei renunța și vei rămâne aici să ne bucuri cu lirica ta, dar și cu priceperea și sfaturile tale. Ești suficient de inteligentă și ai ce arăta altora. Comentariile de aici s-au întins mai mult decât era cazul, iar comentariul lui Gabriel îl consider superfluu și puțin sentențios. (Crede-mă, Gabi, nu era cazul! Și știi că te apreciez, dar aici nu.)

[Manuela Munteanu]

Amanda, mesajul tău nu are nicio legătură cu motivele reale ale retragerii mele. Nu este vorba nici de orgoliu, nici de sensibilitate excesivă, nici de, Doamne ferește, vreo plăcere de a iniția conflicte. Iți doresc să perseverezi și să ai rezultate remarcabile! Gând bun!

[Amanda Spulber]

Nu aș fi vrut să comentez aici, dar chiar nu știu unde pot să scriu acest lucru. Am observat același fenomen și pe celălalt site. Deja aproape că nu se mai pot face decât comentarii laudative. Cei mai mulți nu suportă să fie criticați. Acolo lucrurile au altă amploare. Aici sunt mai soft, mai pasiv agresive. Ajungi să fii ignorat doar pentru că ai remarcat o greșeală gramaticală. Nu îmi plac conflictele fără sens. Și chiar am vrut să mă retrag de câteva ori. Totuși, m-am gândit să mai aștept. Poate nu e nimeni rău intenționat. Numai că această sensibilitate excesivă, de a nu accepta că poate poate unele poezii nu sunt tocmai reușite nu este deloc benefică. Nu cred că există poet care să nu aibă și poezii mai slabe. Nu aș fi comentat, dacă nu aș fi observat că e aproape un fenomen.

[gabriel cristea]

Vasilisia, pentru eliminarea conotațiilor  va trebui să schimbăm această definiție: ,,Epigrama este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc." 

[gabriel cristea]

Doamnă Manuela Munteanu, se pare că vă lipsește cu desăvârșire  simțul epigramistic, nu e vorba de nicio atmosferă de familiaritate între mine și dumneavoastră! Nu-mi aduc aminte să vă fi acordat vreun ajutor, nu sunt nici profesor, nici critic literar. Noapte liniștită! :) 

[Vasilisia Lazăr]

Eu am înțeles, totuși conținutul are o anumită conotație. Dacă tu crezi că e elegant așa...

[gabriel cristea]

Vasilisia, aici domnește un așa aer de seriozitate, încât și epigrama devine o crimă de lezmajestate. 

[Vasilisia Lazăr]

Gabi, nu am înțeles comentariul tău. Poate ne explici. 

[Manuela Munteanu]

Nu vă înțeleg mesajul umoristico-malițios, domnule Gabriel Cristea. Nimeni nu plânge, nimeni nu râde, nimeni nu pierde, nimeni nu câștigă. Cât despre regina Skay... nu înțeleg atmosfera de familiaritate.  Mulțumesc pentru ajutorul acordat! Nu l-am uitat. Numai bine!