Bio:

[Maria Mitea]

Mama era o femeie tare cumsecade, dar pe lângă cumsecădenia ei avea și un fel de-a fi rebelă
pe care noi copii nu-l pricepeam.
De exemplu refuza să vorbească limbi străine.
Nu înțelegeam de ce? era cel mai la modă lucru, semn că ești deja inteligent,
un om mai mari (cu o scarî).

Mama era o mamă tare cumsecade dar foarte căpoasă. Așa tata îi zicea uneori, în secret: - căpoaso,
vezi, ai di grijă...dar ea tot
refuza cu încăpățânare să lucreze pentru rodinî.

Îmi amintesc când aveam cinci ani
un milițian a venit la noi acasă,
ținea o mapă subțioară, solemn i-a ordonat mamei să meargă la muncă,
ca toată lumea, la colhoz: - ce ești mari cucoanî, ti țîni andrii danalachi ca pe-o regină, îți fași în fiști cari an câte-un copchil șî ti poartî pi palmi, ti alintî, da viața e pentru partid în ziua de azi, la colhoz acolo ni luptăm cu toțîi,
ni luptăm să dăm planul”

În ziua aceea, mama l-a ascultat pe milițian,
după care a luat o coadă de sapă în mâini, s-a îndreptat încet spre poartă sprijinindu-se ca-ntr-o cârjă,
în timp ce se apropia de milițian
a ridicat coada săpii în sus și  o flutură de parcă ținea un steag:
- dacă te mai văd vreodată că vii la mini acasă sî-mi șeri sî-mi las copchiii la grădiniţî, am sî ti cârchesc până am sî rup coada asta di schinarea ta,
uitî drumul.

În acel moment, noi copiii am început săritul în sus și trânta,
dansam de bucurii, pentru că am auzit povești de la alți copii, cică grădinița era ca și cum ai merge la închisoare.

Știam noi că avem cea mai rebelă mamă din lume,
trânta a continuat, am dărâmat căpița cu perne, iar în toată mătrășeala de-afară
pisica s-a scăpat la smântănă. 

(Din cartea în pregătiri ”Omul și Viața” ) 

[Maria Mitea]

Manuela, Amanda, Vasilisia, Mihai,

Vă Mulțumesc pentru lectură și cuvintele care-mi dau aripi să zbor!

Mă bucură anume pentru că am scris totul exact așa cum a fost, iar mama dacă ar afla s-ar răsfăța să știe. 

Ea era o poetesă care nu scria dar vorbea poezie toată ziua. Noi, copii îî ziceam uneori ” mamă da mătale vorbești ca în poezii” iar ea zicea: - dragul mamii așa ne e limba, așa ni-a dat-o Dumnezeu, el știe de toate  ...  :) 

Am găsit rubrica Proză, și da, am să postez la proză. 

Mihai,

Întru Adevăr frumos mai era pe atunci! 

aici e o mică/mare poezioară care atinge niște corzi fine: 

”Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi
părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era
îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea
în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără
leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

Întru Adevăr aveam de toate, eram aproape unii de alții. 

Vă dorecs o săptămână cu mult spor!

Maria, 

[Manuela Munteanu]

A povesti despre mama este o adevărată patimă și întotdeauna tu o faci cu exuberanță, Maria. Este frumoasă scrierea, dar proză, într-adevăr. Am citit cu plăcere!

[Amanda Spulber]

Și eu tot proză cred că este. Mi se pare un fragment care s-ar potrivi bine ca episod dintr-o povestire mai lungă. Îmi place mama ta, fiindcă presupun că nu voia să vorbească limba rusă. Iar episodul în sine, da, periculos.

[Mihai Katin]

o proza poetica de o naturalete extraordinara, de un realism care nu te ia la palme, nu te zgaltaie, este spus   asa cum se cuvin ca sa intelegem :

un om mai mari (cu o scarî).  

Mama era o mamă tare cumsecade dar foarte căpoasă... da, este un mod firesc de a fi al unui tip de femeie ce  supravietuieste si caposenia este unul din atuuri...

- dacă te mai văd vreodată că vii la mini acasă sî-mi șeri sî-mi las copchiii la grădiniţî, am sî ti cârchesc până am sî rup coada asta di schinarea ta,
uitî drumul... ce  femeie apriga!... continuarea putea fi tragica pentru ca suntem in jurul anilor 60, numai ca

a avut un dram de noroc si poveste a a continuat frumos:

Știam noi că avem cea mai rebelă mamă din lume,
trânta a continuat, am dărâmat căpița cu perne, iar în toată mătrășeala de-afară
pisica s-a scăpat la smântănă... daca ar fi citit domnu Creanga, cred ca ar fi spus:

Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi
părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era
îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea
în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără
leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

[Vasilisia Lazăr]

Eu consider acest text proză, nu poem în proză, ci proză. Poemul în proză e altceva. Și apoi, după cele două puncte din titlu, ar mai fi trebuit ceva. Dacă nu, fără ele. Aceasta e părerea mea. E un text plăcut, dar nu e poezie.