Baladă arhaică din Maramureș

[gabriel cristea]

Misterul vechi al lumilor  barbare

Coboară lunecos sub cețuri groase

Și-o țiteră jelește-ascunsul Soare

Pe măguri alăptând stinghere case. 

Zornăitoare galopuri zdrențuiesc

Urzeli ce-s adormite-n putrezire;

Silveștri îngeri cu chip dumnezeiesc

Se descompun în transhumante fire. 

Pe surdele războaie, țese,-n lună, 

O mantie de vânt bătrâna Vreme;

Albaști brazi, cu foșnetul, îngână

Grăuntele ce sub pământuri geme. 

Pândesc, cu ochii roșii, din bârloage

Învăluite-n neguri și mistere

Flămânde creaturi antropofage, 

Din timpurile pietrei austere. 

Vibrează Tropotita-n jos  de  stâncă, 

Cu sângele de foc curgând vulcanic;

Șerpuitor, junghere din oblâncă

Ciuntesc  pornirea gândului satanic. 

Un spirit al pădurii-n scoarțe bate, 

Ramificându-și crengile lăptoase;

Se-aud pe văi canide argintate

Hrănindu-se cu vântul de pe oase.. 

Domnesc, în vis, arcașii peste fiare, 

Vânând  balauri sterpi de ceață cruntă;

Se-nalță țitera pe-un ochi de soare

Și, nesupusă-n Maramureș, cântă! 

[Manuela Munteanu]

Am citit și-am tot citit... de ieri, dar nu am fost în stare să scriu ceva, pentru că poezia dumneavoastră provoacă cititorului o stare de exaltare. Nici acum nu prea știu... vreau doar să spun că, ,,a te întrece pe tine însuți" este substanță în firea unui mare poet. Sunteți în plină substanță. 

[bolache alexandru]

Metaforele curg în cascadă.