Asemenea Norilor

[ovidiu]

Niciodată nu am avut o casă,
doar picioarele înfipte în pământul
care mă învăța să rămân.
Am locuit mereu la etaje
de disperare și izbânzi,
ridicând inocent un zbor infinit.

În lanul copilăriei se ascundeau clipe,
uneori plecau ca niște colinde,
alteori se frângeau în lacrimi
lăsau deziluzia să respire în locul meu.
Fără luptă nu m‑aș fi putut clădi
din fiecare rană am făcut treaptă,
din fiecare tăcere, drum.

[Grig Salvan]

În „lanul copilărie” mă visez și mă regăsesc tot mai des în ultima vreme, acolo sunt visele, speranțele, planurile, idealurile, jocurile, colindele, îngropate sub mantaua grea a timpului trecut, dar mereu dezgopate de nevoia prezentului. Emoționant text.

[Chris]

frumos, mai ales a doua parte...

[ovidiu]

Multumesc Nicoleta, Vasilisia!

[Vasilisia Lazăr]

Ovidiu, poemul tău vorbește frumos despre omul fără rădăcini statornice, care a învățat să-și transforme tocmai nesiguranța și rănile în mijloace de a merge mai departe. Mi-a plăcut imaginea „etajelor de disperare și izbânzi”, dar mai ales finalul, în care fiecare rană devine treaptă, iar fiecare tăcere, drum. Titlul își găsește astfel foarte bine sensul: asemenea norilor, eul poetic nu are o casă, dar își poartă existența printr-un continuu zbor. Un poem simplu în aparență, dar cu miez. Felicitări!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Versuri pline de melancolie! Am citit cu plăcere.

[ovidiu]

Mulțumesc Valentin, Crinu, Vasilisia

[Stanescu Valentin]

Excelent!

[Crinu Sorin Leşe]

... și din fiecare drum am făcut poezie.

[Vasilisia Lazăr]

Iarăși ai patru postări pe pagina principală, Ovidiu. Ce Dumnezeu, e chiar așa greu de numărat? O să-ți mut "catacombele" mai în urmă ca să rămână trei, dar altădată șterg textul fără nicio explicație.