armistițiu

[Tudor Cicu]

armistițiu

 

pietrele păreau a visa în fumul războaielor noastre

doar Dumnezeu deschisese fereastra în cer

și privea cu un ochi

cum se înălța destrămarea pe pământ odată cu ceața

eram în tranșee și îmi așteptam dușmanul

gerul lovea aerul ca niște săbii;

târziu în noapte am simțit doi ochi de gheață

întâlnindu-se cu ai mei.

pipăiam întunericul cu degetele

până când s-a prăbușit noaptea de plumb.

spre ziuă viscoliți de amintiri

cântam amândoi sub același palton:

„dacă dragoste ai avut tu pentru mine

nu voi ști niciodată...”

atât de mult am iubit vara aceea fierbinte

cu spaima că va fi ultima iubire

cu spaima că lumea nu va deosebi evenimentele

de urzitorii de intrigi.

odată cu gândurile suia la cer cântecul

frigul ne unise sub același palton

maci să fi crescut acolo pe câmp

pe toți i-am fi pus în țeava armelor

am fi scos și ceva tutun din buzunare

l-am fi împărțit

pentru că încep să văd

cum se deschid ferestrele la casele noastre

iar fiul nostru născut de cealaltă parte a lumii

ne arată cămășile de mire

și spune că e timpul să ne întoarcem acasă.

 

[Tudor Cicu]

Nikol MerBreM: Dumnezeu parcă ar fi întâlnit sufletul meu pribegind prin acele tranșee, de l-a întrebat: „Acum nu te duci acasă? Doar vezi și tu câți bat la poarta viselor tale, cu gândul!” Așa mă simt dinaintea comentariilor voastre, ale tuturor. Mulțumesc de popas, Nikol.

[Nikol MerBreM]

Imaginea de final, plină de încărcătură emoțională și de simboluri! Frumos!

Drag,

Nikol

[Tudor Cicu]

Camelia: Pot eu spune că o poetă sensibilă, cum ești tu, n-ar avea dreptate? Am și revenit pe text, mulțumesc! 

[Tudor Cicu]

Doamna Vasilisia: cum s-ar spune, un frig încântător! Dar când tata povestea despre război (și romanul meu „Pierduți prin Siberia” așteaptă doar finalul), ni se făcea frig și în casă nu numai în suflete. Mulțumesc pentru comentariu.

[Tudor Cicu]

Mihaela Popa: nu tot ce ating devine viață, dar pentru a-ți atinge visul se poate locui și prin tranșeele poeziei. Mulțumesc de semnal. 

[Camelia Ardelean]

Imagini de excepţie, foarte expresive, construite cu "nerv" şi imaginaţie, care (şi) pe mine m-au convins! :-) LIKE!

PS: Versul 6 l-aş modifica puţin: "gerul mușca din trup ca o sabie". Aş renunţa la "ca", lăsând doar: "noaptea de plumb". Aş renunţa la "acela" şi aş lăsa doar: "frigul ne unise sub același palton"!

[Vasilisia Lazăr]

„spre ziuă viscoliți de amintiri
cântam amândoi sub același palton”

Absolut superb! Iar finalul, magistral.

[Mihaela Popa]

”frigul (...) ne unise sub același palton

maci să fi crescut acolo pe câmp

pe toți i-am fi pus în țeava armelor”

amețitor de frumos acest tablou, frumos tot poemul, însă am rămas fermecată de această imagine

[Tudor Cicu]

Mihaela S: Vreau să nu mă las mâhnit în tristețea mea, de aceea prefer armistițiul. (Ca o glumă - sper că o iei de glumă - în „Setea” știi doar cum i s-a răspuns femeii care striga „vrem pământ că ne-am luptat”!). Dar dacă îți place lupta, voi scrie una după „armistițiul” cerut. Onorat de frumoasele tale cuvinte („e tristă poezia dar e frumoasă”)  de la comentarii.

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: Mă simt ca un cireș înflorit în viscol. Asta presupune rezistență în continuare. Și tărie. Îmbrățișări de frate al poeziei. Am tăiat două pronume. Știu că mantaua era haina soldatului, dar tata (făcuse 3 de armată urmați imediat de alți aproape 4 de război) ne spunea: „n-aveam pe noi decât paltoanele alea soldățești, lungi până la bocanci, de ne războiam și cu gerurile nu numai cu nemții”. Vreau să-i respect amintirea. Mulțumesc de comentariu.