apus slavonian

[petrut dan]

şoaptele nopții preţuiesc cât
un castel de nisip inima mea crede în pilda

celor zece fecioare

voi pune un diavol deşirat să umple lămpile cu ulei

din cel nou
soarelui copiii săracilor strigă
urcă-te pleşuvule

îmi țeși păienjeni din sâmburi uscaţi
cuvintele se fac o ploaie

în frunze

cine ar putea să trăiască aşa ca noi

cu două cuvinte pe zi 

 

mi-e dor să-mi fierb

paie

să-mi las părul pe umeri - 

haină prin găurile căreia privește 

un om

cu şase degete la picioare

 
nu are cum să nu-mi lase urme

pe față
vălul pe care-l am ca amintire

la intrarea în moarte înseamnă povestea de iarnă pe care
nu o ascultă niciun copil

dimineaţa
la cinci stele de ziuă când întreabă de parcă ar muri

înainte de vreme

nu-i aşa că nu ninge
pentru ultima oară

[Vasilisia Lazăr]

Monica, pentru că m-ai zgândărât, o să-mi spun și eu părerea, pe scurt, să nu trăiască Dan cu impresia că am admirat la poemul lui doar învelișul strălucitor și chiar nu i-am gustat deloc din miez. La el, unele texte sunt mai transparente, altele, după cum se știe, sunt bine învelite, ferind miezul de lumină, asta pentru că lumina te face să vezi, dar intunericul te face să simți. Acum ce și cum văd eu poate fi total diferit de ce și cum a văzut el, dar că am simțit poezia până în măduva sufletului e de netăgăduit.

Cu privire la titlu, eu nu cred că se referă la ceea ce ai spus tu și nici nu cred că are vreo legătură cu războiul. Eu cred că are legătură cu propria persoană, în ideea că genomul nostru, al românilor, este în proporție de 50 până la 60% de origine slavă.

O să iau prima strofă și o să spun ce am înțeles eu.

şoaptele nopții preţuiesc cât/ un castel de nisip inima mea crede în pilda/ celor zece fecioare/ voi pune un diavol deşirat să umple lămpile cu ulei/ din cel nou/ soarelui copiii săracilor strigă/ urcă-te pleşuvule

Eu cred că șoaptele nopții simbolizează apropierea bătrâneții, implicit a morții. Însă ele preţuiesc cât un castel de nisip, adică nimic, fiindcă inima crede în pilda celor zece fecioare, deci întuneric nu va fi, uleiul cel nou va umple lămpile, fie adus și de un diavol deșirat; uleiul îl asociez cu iubirea, presupun o iubire târzie...

Urmează strofa aceea splendidă în care sâmburii uscați, sub ploaia iubirii, pot chiar rodi și unde cele două cuvinte magice pe care toți îndrăgostiții le rostesc pot ține și de foame și de sete.

O strofă pe care am înțeles-o mai puțin este aceasta: mi-e dor să-mi fierb/ paie/ să-mi las părul pe umeri -/ haină prin găurile căreia privește/ un om/ cu şase degete la picioare/. Și totuși o să îndrăznesc și aici o interpretare. Cred că e nostalgia pentru anii tinereții (mi-e dor să-mi las părul pe umeri), tinerețea cu lipsurile (mi-e dor să-mi fierb/ paie) și imperfecțiunile ei (haină prin găurile căreia privește/ un om/ cu şase degete la picioare).

Povestea de iarnă din ultima strofă cred că e tocmai povestea aceasta de iubire târzie, ultima amintire, pe care poetul o va lua cu el în moarte, poveste care nu are cum să nu-i lase urme...

Finalul este sublim: nu-i aşa că nu ninge/ pentru ultima oară?

E, cred, dorința ca acel apus să fie cât mai departe, cât mai târziu. Apusul iubirii. Apusul vieții. Aici simt o undă de tristețe, de regret, e și un pic de teamă, poate pentru că timpul nu prea mai are răbdare. Și pentru că e aproape iarnă, măcar să fie cât mai lungă. 

 

Este o interpretare proprie, nu am pretenția nici pe departe că asta a dorit să spună Dan. Dar mie asta mi-a transmis. Să te lansezi într-o interpretare a poemelor lui e nebunie curată. Totuși asta e poezia. Adevărata poezie.

Observi că nici pe mine nu m-a lăsat să dorm acest „labirint”. Încă bâjbâi. :)

[Monica Pester]

Ca dovadă că nu pot dormi gândind labirintul de cuvinte pe care l-ai creat, mă străbate o întrebare, probabil stupidă, la care chiar nu trebuie să răspunzi.

Inspirația acestui magnific de alambicat poem, evident dacă tu însuți crezi în el, èste alăturată dramaticului eveniment din micuța țară,  Slovacia, al cărei prim ministru, Robert Fico a fost asasinat de curând ? 

Ei bine, a fost doar un bŕiefing news...

[bolache alexandru]

Uneori poeziile tale au un farmec aparte, alteori însă au un mesaj închis în niște pereți pe care numai cei inițiați îl pot descifra. Când nu înțelegem ne mulțumim cu imaginile deosebite pe care nu le oferi...

[Vasilisia Lazăr]

Bine, și eu m-am gândit la multe, dar eu mă refeream strict la cuvântul "slavonian" care nu e în Dex, dar care bănuiesc că se referă la slavon, slav.

[Monica Pester]

Apusul slavonian, tot ɓref, îmi trimite gândul la un nou început al vechiului popor  slavonian trăitor în condiții aspre și, probabil ieșit la lumină într-un favorabil moment istoric... Zic...

[Vasilisia Lazăr]

Mai de mult, într-o emisiune radio la care am fost invitată, întrebată ce părere am despre literatura actuală și de ce se citește azi mai puțin decât altădată (în timp ce se scrie destul de mult, printre multe alte motive pe care le-am enumerat, îl scriam și pe acesta. Și o să citez exact din context:

Deci cum se scrie? Uneori extrem de vetust, alteori doar pentru elite. De aici vine încă un motiv de scădere a numărului cititorilor de literatură contemporană. Opinez că un scriitor trebuie să fie doar cu o jumătate de pas înaintea cititorului. Dacă e învechit, cititorul va prefera autorii certificaţi de timp, dacă e ultraavangardist, cum am spus deja, va fi vizitat numai de iniţiaţi.

Întorcându-mă acum la poemul tău, spun și eu ca Monica: am citit, am recitit, am răscitit... Personal cred că l-am citit de cel puțin douăzeci de ori. Forma este ireproșabilă, e clar că e poezie, doar că eu am meteahna asta: vreau și să pricep ce a vrut să spună poetul și, sincer, pe alocuri, n-am înțeles ce a vrut să spună, începând chiar cu titlul care și el include un cuvânt pe care nu l-am găsit nicăieri. Cel puțin aici n-am înțeles și pace: mi-e dor să-mi fierb/ paie/ să-mi las părul pe umeri -/ haină prin găurile căreia privește/ un om/ cu şase degete la picioare. Am întors cuvintele pe toate fețele, m-am documentat, dar e greu tare... Se vede că nu-s inițiață. Și cum inițiații nu prea dau pe aici sau, dacă dau, nu vor să ne spună și nouă, sigur nu voi cunoaște niciodată taina pe care aceste cuvinte o ascund. Să fie oare dorința întoarcerii la simplitate? Dar ce treabă are cu polidactilia? Renunț.

Citit, poemul e absolut superb, cuvintele îți pătrund în suflet și acolo rămân. Se simte o tristețe a lor, o urmă de regret, poate nostalgie, ultima parte e sublimă, dar și strofa în care cuvintele se fac o ploaie de frunze. Mă gândeam... da... se poate trăi cu acele două cuvinte pe zi, dacă sunt cele la care eu mă gândesc. Atenție, însă! Repetate de prea multe ori, la un moment dat, riscă să-și piardă sensul!

Mă întorc la inefabilul acestui final, vreau să adorm cu el în minte și vreau să cred că ne vom mai bucura de multe alte ninsori sublime: nu-i aşa că nu ninge/ pentru ultima oară?

[Monica Pester]

Citit, citit, răscitit. Ori ochelarii sau substanța reticulată, care procesează mare parte din emoții, nu mă mai ajută, ori chineza ta lirică ai urcat-o în grad academic. Sau ne oferi un puzzle asumat pentru a ne încerca imaginația și interesul. Ți-am mai spus cu o vreme înainte, cuvintele au tainele lor, dar mesajul se transmite prin bucuria înlănțuirii lor care ne modelează, nouă, trăirile, scoțându-ne uneori din cușca rutinei. 

Poete, de data asta, îmi vine să declar un nou început al căutării mele lăuntrice. 

Ca o addenda, mă gândeam, din curiozitate, dacă mesajul înțeles de mine se apropie, măcar, de cel pe care tu îl oferi. 

Bref, nimic nu are sfârșit, veșnicia este viață, nu nemișcare!

Impresionant, Poete!

[Mihai Katin]

vălul pe care-l am ca amintire

la intrarea în moarte înseamnă povestea de iarnă pe care
nu o ascultă niciun copil   intotdeauna  cuvintele  au   o  forta  pe care  doar  o   genialitate poetica  o  poate   gasi  dar  in  acelasi   timp stie  sa o  foloseasca....oare  de cate  ori   nu  gandim  retoric:

nu-i aşa că nu ninge
pentru ultima oară         cu  toata  admiratia!