puterea de a tulbura sentimente și minți

[petrut dan]

nu credeam să cunosc lumea

așa cum dorința mea a crescut pentru ea

mă bucuram că ziua aceasta o să-mi strice puținul bun

moștenit de la cei ce întind ploile

 

fiecare poliță are un deget de sânge în dreptul ei

se adună celulele viitoarelor părți din materialul genetic

mă regăsesc în fața unui tablou cu flăcări

ce n-ar exista fără aerul din încăpere

aplecarea mea către violență ar face concesii istoriei

dar prezența trupului tău îmi oprește lucrarea

 

evident am dureri

deși

mă simt apărat de transpirația prin care intuiesc scurgeri

feminine

 

clipocitul picăturilor îmi satură nevoia de sare

porți cămașa celui răstignit înaintea mea

mai norocos din moment ce-a scăpat de urmările

contractului cu lumea

de-atunci nimeni nu mi se furișează în inimă

număr ieșirile,

dorințele unui autor lacom de celebritate -

moartea

mă lovește peste mâini parcă ar vrea să nu-mi irosesc

cuvintele

omule

știu că nu ai mărunt dar așa cere eticheta

 

o parte din mine iubește și eu trebuie să ucid acea parte în fiecare zi

să pot mulțumi partea ce nu recunoaște

puterea cuvintelor

 

îngerii mă privesc intens

în timp ce vânez lucruri interzise nemuritorilor

toți vor să mă ucidă să mă iubească sau să fie

în pielea mea

merg până simt că voi muri dacă nu mă opresc

 

praful alb mă face să văd lucruri iar lucrurile pe care le văd

sunt părți din coșmaruri

fără legătură cu cealaltă lume

stau drept în fața unor siluete de nisip înfruntând soarele

 

sticla a rămas goală

atingerea ei îmi dă siguranța pe care ți-o dă minciuna spusă de-un înger

care perseverează în viciu -

sărutul meu se comportă precum un clasic în viață

italian,

elegant până la maturitatea dorinței femeii

 

tradiția se referă la sâni

fără ca cineva să-mi poată sta în cale

apa separă sunetele înalte de păsări

nimeni nu și-ar dori martori cu mințile limpezi

mă aplec până când gustul iubirii devine familiar

nuanțe de roz prăfuit fac din apus un imens

motiv de plăceri

vinovate

animalele două câte două

perechi nepotrivite de nimeni

urcă fără să le pese de durerea celor care își doresc

o bucată din smoala corabiei

 

curiozitatea tocmai a înjunghiat diavolul pe la spate,

dumnezeu se plimbă tăcut în zăduful zilei

se aude noua locomotivă germană

 

[petrut dan]

Chris, mulțumesc, te mai aștept, cu drag!

[Chris]

curiozitatea tocmai a înjunghiat diavolul pe la spate,

dumnezeu se plimbă tăcut în zăduful zilei

se aude noua locomotivă germană - mi-a placut mult aceasta idee

frumos intreg poemul...

[petrut dan]

Monica, îți mulțumesc, ai și tu un fel de a vedea lucrurile!...) Cu drag!

[petrut dan]

Alex, ma man, mulțumesc frumos cu prietenie!

[Monica Pester]

Mimez și eu o întrebare. Cum ați ajuns la o asemenea sinergie de interpretare? Văd un pacient, sigur pe el, în fața unui medic HOĹIST, convingându-se unul pe celalalt în privința mesajelor primite. Frumusețea este că spectacolul se derulează în fața unei audiențe numeroase care, ca și mine, de multe ori, rămâne speachless. Cuvintele ascund taine, dragii mei și chiar când nu le înțelegem, sorbim din ele încărcătura care ne conduce spre trăiri noi și mult căutate.

Admirație, Poete

Admirație, Lisia

[bolache alexandru]

Creionezi cu atâta măiestrie un univers încât ai și mister și destăinuire, ai și simplitate și metafore, ai poezie! 

[petrut dan]

Ai țesut într-un fel atât de minuțios că pare o continuare nicidecum un comentariu ori părerea avizată a unui cititor în ipostaza lui cea mai poetică, iar finalul este magistral, cred că ți-a venit pur și simplu, dar acolo te-a dus broderia și nici nu putea să se încheie oricum, prea frumos, prea ca la marile case de literatură, mulțumesc, my lady, cu drag! 

[Vasilisia Lazăr]

Îmi imaginez că mă plimb pe țărmul unei mări și, deodată, printre aluviuni – alge şi lemne putrezite, gamele strivite şi peşti morţi –, găsesc o sticlă ciudată din trecut. O aduc acasă și înlăuntrul ei descoper un mesaj. Această scrisoare, atât de tulburătoare, pare să fi străbătut drumul către cineva de multă vreme, iar acum acel cineva m-am dovedit a fi eu, de parcă m-ar fi căutat doar pe mine. Eu am găsit-o, deci am voie să cred că a fost scrisă pentru mine. O deschid cu emoție. E un poem liric care a călătorit în tăcere, lăsând în urmă distanțele. Zăbovesc o vreme, în aer liber, alături de cuvintele lui. Le ascult. Iar ele mă îmbrățișează și mă tulbură. Îmi pătrund adânc în și sub piele. Și îmi dau seama că, de fapt, am jinduit după aceste cuvinte în fiecare zi și în fiecare noapte, le-am căutat precum cei înfometați caută hrana. Sunt pâinea și vinul de care aveam atâta nevoie. Sunt POEZIA pe care am sperat întotdeauna să o găsesc. Ori să mă găsească. Citesc și cuvintele o iau înaintea gândului. Puterea pe care o au asupra mea e aproape jenantă, fiindcă îmi este atât de necesară pentru a mă deschide către tărâmuri dinlăuntrul meu. Doar aer cuvintele acestea, dar atât de răscolitoare...

Asta simt ori de câte ori te citesc, Dan. La fiecare poem. Și-mi mai creezi iluzia că întreg universul vorbește limba română.

Reverență!

(acum observ ce bine se mulează titlul acestui poem pe ceea ce am scris eu...)

[petrut dan]

Domnule Stănescu Valentin, vă mulțumesc pentru lectură și comentariu, o duminică liniștită, cu stimă!

[Stanescu Valentin]

Dane, câte secole mi-ar trebui să forţez cuvintele pentru ca acest poem sublim al tău să încapă într-un format de Valentă dublă? După prima citire am închis ochii şi am simţit trecerea mea de mai înainte de naştere... către viaţa acesta fără noimă. Oricât am încerca, nu avem capacitatea de a scrie un poem despre a doua trecere...