Am risipit mărgăritare-n ploaie
Și am privit cum salcia se-ndoaie
La mal de ape, de păduri, de cer...
Mai pot lumina soarelui s-o cer?
Jilave rânduri am trimis pe fluturi,
Polenul lumii tot să nu mi-l scuturi.
De se revarsă rîul în cascade,
Dansează licurici când luna scade.
Pe lacul unde nuferi albi plutesc
Răsună simfonii nepământesc.
Horesc, măiastrele, ca-n vise
Pe iarba unde jocul se încinse.
Iar de mi-e sete de un cald apus,
Desfac aripa orelor de sus
Și o rotesc peste prăpăstii, lin,
Sihaștrii vulturi stînd pe crud ciulin.
La margine de lună și de stele
Îmi voi lasa silabele rebele,
În curcubeul dimineții mat
Sau în pătrarul vieții luminat.
Adaugă un comentariu
De aceea prefer versul clasic,domnul da Coza.Dar nu scriu rău față de ce văd la alții. (Clasic)
Mesajul e fad, haina de asemenea!
da Coza
Mulțumesc,Gina!
N-ai risipit, le-ai prins în rime! :)
Mulțumesc, Camelia, Dragoș.
Și mie îmi place cum ți-a ieșit poemul! Felicitări!
Horesc, măiastrele, ca în vise Dacă îl scrii aşa păstrezi măsura, dar rupi ritmul. Dacă îl scrii cum ţi-a propus Ionel, nu ai rupere de ritm! Sunt sigur că îţi iese uşor, uşor şi versul clasic!
Mie mi-a plăcut textul!
Mulțumesc, domnul Mony, am schimbat ceva păstrând măsură.
Ce ai zice de această mică inversiune, care parcă după gustul meu ar suna mai bine ca ritm:
Horindu-se, măiastrele, ca-n vise
Pe iarba unde dansul se încinse.
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE