aici vorbeam eu cu duzii

[Tudor Cicu]

aici vorbeam eu cu duzii

 

aș fi vrut să le strig cosașilor de pe deal: m-am întors!

și erau semne că vă sunt pe aproape

dar e un viscol în mine, mamă!

parcă n-aș avea nici un fel de trecut.

aici își legăna sora mea păpușile ei de porumb

tot aici vorbeam eu cu duzii

întrebându-i de ce bat în ferești.

acum tufele au crescut pe ziduri

iedera aleargă nestingherită spre acoperiș

hornul din chirpici se destramă printre urzici

respirând atâta nepăsare.

dar unde e, mamă, casa noastră?

pe trepte zornăie cioburi și frunze

mă întreb dacă toate astea nu sunt cumva povești.

mă opresc, rămân ca un salcâm în poartă

și e atâta tăcere în jur

cineva parcă ar chema umbra morților noștri la masă

dar cui îi mai pasă!

caut prin buzunare fotografia în care mă țineai în brațe

unde am pus-o?...

ursita nu venise încă la geam când vorbeam eu cu duzii

poate că numai odată la o mie de ani

ajunge și la noi, spuneai

și mă trezesc strigând: „O, nu!”

tu știi că mi-a fost teamă să deschid ușa, bâjbâi

de plumb îmi simt ochii. tac;

trântesc poarta și ajung în stradă

mă urmărește gândul tău mamă

dar tu treci ușor... acolo sus

lumânarea din palma ta, iată, aprinde stelele.

[Mihaela Popa]

câtă emoție, câtă durere , cât dor de toți care au fost, icoana mamei aprinde stelele în cer

Reverență!

[Tudor Cicu]

Petruț Dan: Uneori ne punem nădejdea în „cel de-al doilea fecior” (cum zicea tatăl, împăratul, din povestea lui Ispirescu cu Șperlă Voinicul), adică în alt poem care se vrea a fi scris. Ceea ce „pare” a lipsi din „partitura” unei amintiri ce încântă până și imaginația celui-care-scrie este completat de dialogul imaginar al celui care scrie pentru cititorul său, mereu prezent în rama sufletului său, acolo unde gândurile ating parcă o partitură nesfârșită, într-o împletire a sufletelor sub forma unei inimi: cum se-ntâmplă cu ruga spre cer, când până și ochii minţii ne erau aţintiţi spre „ceva” ce, iată, nu mai este! Prin forța imaginarului (cum văd și în poezia ce ne-o prezentați spre lectură) poetul își hrănește continuu memoria și o transformă cu fiecare „cântec în a-și găsi timbrul propriu” în materie de percepție pentru „o nouă suferință” în scriitura sa.

[petrut dan]

Un poem care îmi place mult și pentru care îmi exprim toată considerația, cu stimă!

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Câtă modestie să ai, să nu spui totuşi cinstit: Doar acasă la mine, unde m-am născut vreau să fiu mai aproape de Dumnezeu! Ori, să nu ai sentimentul acela ciudat al lui Ştefan (din Nopţi de sânziene), când se simţea închis din toate părţile, nu de ziduri, punându-şi eterna întrebare: „Cum e Dumnezeu?”  (Păi, cum altfel, decât așa cum îl știai de la primii pași făcuți în casa în care te-ai născut). Poetul se cunoaşte după fascinaţia pe care o exercită asupra lui elementarul, simplul şi efortul lui interior de a căuta cheia ideală a tuturor misterelor lumii. Abia apoi, acolo, o să-şi îngroape toate secretele...

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Poezia Otiliei Cazimir (bine scrisă, recunosc!) mi-a sunat ca o „alarmă” în memorie... cum că a fost și poetă pentru copii. Din școala generală o rețin ca „poeta proletară” (chiar nu știu de ce), dar i-am regăsit numele (în biblioteca satului, când eram elev) pe traducerile cărților provenite de la autorii ruși (existente din plin în biblioteca sătească unde m-am născut), apărute la Editura Cartea Rusă unde a lucrat până la desființarea editurii. Apoi numele ei a apărut într-un editorial (?!) ca fiind inspectoare la Direcția Teatrelor și critic teatral (cred că între 1935-1947) cu o mai mare activitate publicistică decât în poezie. Rețin că nu știa limba rusă. Atunci de unde, până unde, numele ei alăturat de traducătorii cărților din limba rusă? Pe vremea când lucra ca inspectoare și critic teatral tradusese ceva piese de teatru din limba franceză, pe care o cunoștea, dar rusă? (NIET!) Pesemne poziția publică consolidată oficial de partid (după 1947), de unde (pesemne) rețin titulatura ei de poetă proletară. (Aici trebuie făcută nota că era cu adevărat o luptătoare pentru o viață nouă și demnă a femeii, în articolele publicistice. Asta, da, i se atribuie. Și cred că în comunism a trăit substanțial mai confortabil decât în vremurile când a lucrat ca funcționar public la Ministerul Artelor (unde ce e drept n-a convins). Poate ar fi rămas o poetă cu priză la publicul tânăr dacă ar fi rămas la poezie (se pare că a și scris vreo 12 volume!)

[Tudor Cicu]

Elisabeta Drăghici: Nu cred să existe pe lume cineva care să nu afle, odată întors pe plaiurile natale, „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit”. (Pavel către Corinteni). Iar poetul, să ni le dezvăluie și nouă: că aici suntem ca la marginea lumii celei de demult, cunoscute doar de ochii copilului de odinioară.  Și nici nu-mi amintesc să-mi fi fost trecute pe dinaintea ochilor, atâtea mesaje subtile, dar mereu pândit de ceva teribil, ca acolo, dinaintea casei natale (o nouă ispită) (şi) nu-mi amintesc să mă fi trezit nici acum.  Şi asta pentru că la începuturile lumii stă povestea. 

 

[Grig Salvan]

Emoționant poem, ca o stare de reverie între vis și trezie, un periplu al sufletului prin trecutul său plin de secvențe încă vii și parcă eterne, clipe retrăite acut, acolo unde mama încă mai trebăluiește, sora mai face păpuși din pănuși, duzii încă mai foșnesc și mai vorbesc pe înțelesul copilului de atunci. Dar ca-ntr-un film cu așezări de mult dispărute prin junglă, totul e acoperit de buruieni și iederă, de o vegetație acaparatoare, de liane și frunze, acolo unde altădată era luminat și curat acum e sumbru și pustiu, doar umbrele trecutului mai bântuie și cel ce a revenit din viitor. Un poem de atmosferă încărcat de o stranie melancolie.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul acesta minunat e parcă o prelungire a povestirii pe care am citit-o recent – Talismanul lui Kiçhoge –, povestire care mi-a stors câteva lacrimi, fiindcă acea reîntoarcere unde nu te mai așteaptă nimeni nu e doar a dumneavoastră, e a multora dintre noi. Și iarăși m-ați făcut să plâng... Mi-au venit în minte aceste versuri, fiindcă și aici, în poemul dumneavoastră, e tot un pelerinaj, o călătorie de suflet, o căutare a locurilor sfinte ale vieții cu semnificație deosebită, unde sufletul se închină cu recunoștință. Doar că la Otilia Cazimir e vorba de casa bunicilor, tot un loc sfânt...

Pelerinaj sentimental
                   Otilia Cazimir

Grădina mea-grădina copilăriei mele
Avea odată straturi și alei.
Pe brazde negre înfloreau pansele
Și le stropeau pe înserat bătrânii mei
C-o stropitoare verde, smălțuită.
Erau pe-aicea flori de mărgarită
Și micșunele cu parfum de mosc...

Grădina noastră...n-o mai recunosc.
Dar prin perdeaua de cireși și nuci,
Mă cheamă-n umbră casa părasită,
S-anină încă rourușcă de uluci
Și pe cerdac se culcă, despletită.

E tot sub streșini cuibul rândunicii,
Și poate că-i aceeași rândunică.
M-apropii, cu sfială și cu frică:
În casa asta mi-au murit bunicii...
Și simt că-n zâmbetul meu tânar port
Surâsul lor, de-atâta vreme mort.

La ușa ce se vaietă prelung
Mă-ntâmpină parfum închis și greu,
Și-n pragul putred, din trecut, m-ajung
Vechi amintiri din ceea ce-am fost eu.

Odăile pustii mi se arată
Atât de mari cum îmi păreau odată,
Pe vremea cand le măsuram, tiptil,
Cu pași mărunți și șovăielnici de copil.
Era atât de nalt pe-atunci plafonul scund,
Și ușile erau atât de grele
Când încercam să mă ascund,
Ținându-mi răsuflarea, după ele...

De-atâta colb, ferestrele-s opace.
Pe brazda-ngustă-a picăturilor de ploaie
Pătrunde cenușie în odaie,
În raze lungi, lumina care moare.

Și uite:nu mai are nici un geam
Fereastra lângă care așteptam,
Înfrigurată și nerăbdătoare,
Întâiul fulg molatic de ninsoare.

În colț era oglinda veche și pătrată.
În apa-i de lumină înghețată
Puneau de-a pururi înserările târzii
Fantome plutitoare, fumurii.

Paianjenul tăcerii țese moi
Și diafane pânze de mătasă
Și, răstignită pe păreții goi,
Singurătatea stăpânește-n casă.

- Cerdac sonor, aici, sub vița ta,
Întârziam în fiecare seară,
Și lemnul vechi sub pașii mei vibra
Cu rezonanțe calde, de vioară.
Sub treapta ce se clătina, plecată,
Cânta strident un greier într-o vară
(Un sfredel într-o scândură uscată...),
Și sus, prin crengile de nuc , se rătăcea
În fiecare seară altă stea.

Și-mi pare că, de m-aș întoarce fără veste,
Ar răsări, când s-ar deschide ușa,
Un zâmbet grav și dulce de bunică,
Doi ochi mirați și palizi de brândușă
Și-un cuvios parfum de levănțică.

Cu glas tremurător și ușurel,
Bunicul m-ar chema-n iatac la el.
Cu mâini subțiri, m-ar ridica în brață.
Aș aștepta să iasă din scrinul vechi de nuc
Feliile de pâine cu dulceață
Și vraful cărților cu poze
În care-aș regăsi, sub scoarțe moi de piele,
Poveștile copilăriei mele.
Și pe divanul înflorat cu roze
Aș adormi-n iatacul cald și bun,
În miros de gutui și de tutun... 

[Elisabeta Drăghici]

Frumos poem și răscolitor. Cred că duzii și păpușile din pănuși de porumb sunt simboluri ale copilăriei noastre. Mi-a plăcut: „mă opresc, rămân ca un salcâm în poartă / și e atâta tăcere în jur”... uneori, chiar suntem salcâmi în fața porților caselor bătrânești.

[Tudor Cicu]

Nuța Crăciun: Pentru toți, cei care citim un poem dedicat mamei, copilăria e (și cartea de vise a poetului), oglinda în care te priveşti cum te  vei pierde, într-o zi,  în gura unor stele uriaşe „care ne absorb sufletele când vom pleca pe lumea cealaltă” (cum sugera un poet al cărui nume îmi scapă). Iar cititorul său e în continuă căutare printre texte; doar-doar va găsi, asemeni feciorului de împărat rătăcit pe tărâmul tinereţii fără de bătrâneţe, lada cu daruri de la capătul basmului. Cam asta despre cel care scrie. Apoi cum altfel să te simți, peste mulți ani, la întoarcerea ta pe paliurile natale? Are câte ceva și din durerea mamei lui Ahile, care-i spunea: „Ce rău şi ce jale te-apasă,/ Spune şi nu-mi tăinui. Împlinit e din partea lui Zeus/ Tot ce-ai poftit înainte, când braţe ai-nălţat şi fierbinte/ Tu l-ai rugat” (Iliada: C18. v. 71-74). Dar și din jalea lui Grigore Vieru care ne recitase (tuturor celor aflați în 2008 la Mizil) poezia dedicată mamei. Atunci la Mizil, întregul Univers s-a învârtit cu noi toţi pe osia unei uliţe a copilăriei. Ţineam ochii închişi ascultându-l cum recita poezia cu mama care-şi aştepta acasă, în prag, copilul plecat la multă carte, şi îl zăream urcat pe umerii lui Nichita aruncându-şi ochii prin fereastra casei lui A. Vlahuţă unde stătuse cândva Eminescu şi le auzeam conversaţia avută acolo în alt timp: „Ei, ce vezi dincolo, frate Grigore, de stai atât, că mă dor deja umerii? – Cred că l-am zărit frate Nichita, pe domnul nostru Mihai, cu ochii lui mari şi mirat, că cineva se interesează prin geamuri de dânsul”. Pesemne tot așa îmi căutam și eu mama prin geamurile căsuței de la țară (din povestirea „Talismanul...), dar ea nu mai era acolo... plecase într-una din acele guri flămânde de suflete, cum spuneam la începutul comentariului.