când toamna te îmbracă în verde

[Vasilisia Lazăr]

nu știam cine ești și nici unde să te caut

dar trebuia să te găsesc

aveam ceva ce-ți aparținea – câteva clipe din mine

și niște ani

 

mânată de amintirea unei străvechi adorații

îmi îmbrăcasem simțurile în rochii de seară

pășeam spre tine

cu setea de aer a spânzuraților

dorința lăsa urme însângerate pe piele

flori roșii ca nerăbdarea

 

când te-am găsit era deja toamnă

totul începea să cadă

dar noi stam drepți cu inima vindecată

 

miroase a ploaie caldă

și-a iarbă cosită târziu

suntem atât de fericiți încât diavolul s-a plictisit

să tot pândească din unghere

s-a așezat cu noi la masă

 

iubesc cuvintele

pe care le rostogolești ca pe frunze

vântul

căldura mâinilor tale

aprinzându-mă

și ploaia aceasta măruntă peste pământul însetat

 

degetele mele se umplu de consistența făpturii tale

visele se lipesc de palmă

nu regret nimic

 

nu regreți nimic

[Vasilisia Lazăr]

Dan, spui că „nu vreau să-i stric frumusețe de concluzie”, asta mă face să cred că ceea ce ai fi vrut să spui ar fi „stricat” într-un fel aprecierea Monicăi. :) Pentru mine chiar nu era nicio problemă. În definitiv, de asta suntem aici. Mulțumesc oricum pentru lectură și semn! Cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

Monica, îți mulțumesc din inimă pentru cuvintele deosebite! Încântată și onorată! Cu drag!

[petrut dan]

A zis Monica, cam pentru toată lumea, my lady, nu vreau să-i stric frumusețe de concluzie! Cu drag!)

[Monica Pester]

Lisia, iubirea e o marcă de aur, de argint, de ametist, care, indiferent de timpul în care o întâlnești, trecut sau prezent, pe tine te înfășoară  într-o mantie indestructibilă.

Pe tărâm liric ești bogăția trăirilor pe care oricine ar tânji să le aibă .

Ești suflet din sufletul poeziei !