tristeţe verde, spre albastru

[Ada Nemescu]

Motto:

Totul ia timp, și timpul ia tot - Mihai Eminescu

***

atât de trist, nu-mi mai ajunge luna să te împac

cu ea voi încheia un pact şi o cobor spre tine

pe drum o să mai uit din când în când de mine

ca un actor pe-o scenă cu mască, fără trac,

ce-ar trebui să fac, să scutur stâlpul nopţii?

cinci stele şi-un luceafăr vor sta pe umăr drept

să îţi alinte tâmplele fierbinţi, să îndulcească chinul

(se împletesc fluide dulci, cascade, apa, vinul)

... e nedrept!

mă cert năucă iar, sfidând chipul hâd al sorţii!

se sinucid muşcatele-n fereastră, iarăşi plâng,

doar pentru libertatea noastră, se dau morţii.

se-ntreabă norii, vântul, de ce şi până când

doi hoţi de stele suntem, departe de pământ

vom orbita pierduţi, planetă eu, tu astru

purtând haloul verde crud, iar tu pe cel albastru

ne mulţumim ca orbii cu stropi de gând furat

juma’ de-oftat şi lacrimi, cu râs amestecat, strig

...e păcat!

atât de trist priveşti, iubite, prin genele cuminţi

îmi curge sângele ţipând, să nu cumva să minţi

cu-o geană m-ai mustrat, ca pe-o copilă proastă

tot murmuram promisiuni, era povestea noastră

atât de trist, dar şi frumos se trece timpul, trist!

iubesc un înger alb pe-ascuns, sau poate este vis

spuneam cândva cu patos, repet mai stins acum

(doi călători suntem, prea trişti, pe-al vieţii drum)

...”lumina-i acatist”!

[Vasilisia Lazăr]

O poezie tristă care reflectă complexitatea iubirii, suferința și speranța, într-un limbaj plin de simboluri cosmice și emoții intense, ilustrând lupta interioară și dorința de alinare în fața durerii. Întreaga poezie exprimă o stare profundă de melancolie, dor și frustrare. Versurile „nu-mi mai ajunge luna să te împac” și „cu ea voi încheia un pact” sugerează o luptă interioară pentru a găsi pacea cu persoana iubită, dar și sentimentul că timpul și resursele sunt insuficiente pentru a repara răni. „Ca un actor pe-o scenă cu mască” simbolizează, poate, încercarea de a ascunde adevărata stare sau emoție, de a juca un rol în fața lumii sau a propriei persoane. Multitudinea astrelor care apar în text evocă frumusețea și misterul iubirii, precum și sentimentul în care cei doi par a fi pierduți în univers, departe de pământul familiar, orbitând fără direcție. „Mușcatele se sinucid în fereastră”, „plâng”, „chinul” și „sângele țipând” arată durerea profundă și dorința de libertate, aceea de a scăpa de suferință. „Iubesc un înger alb pe-ascuns” și „poate este vis” sugerează o iubire secretă, idealizată, sau un vis de fericire inaccesibil, iar ultimul vers - „lumina-i acatist” aduce un aer de spiritualitate și căutare a luminii în întuneric, pare o rugăciune de vindecare și protecție. Frumos, Ada, am citit cu mare drag. Ar mai fi niște probleme de ritm, dar spui că e o poezie mai veche, totuși o mică revenire pe alocuri nu ar strica.

Atenție la ghilimele („...”) și la lipirea punctelor de suspensie de cuvânt!

[Chris]

este un text mai vechi, mi se parea mie ceva ciudat :)) oricum impresioneaza atat prin dimensiune, cat si prin mesaj. frumos!

[Ada Nemescu]

Of! Nu știam de  ce... Dar acum știu de ce, ocoleam subiectul carte.  Este un subiect sensibil. O carte se naște fără grabă, pe îndelete.

O aștept. Până atunci, vacanță plăcută.

aDa

[Stanescu Valentin]

aDa traversăm cu toţii perioade sinusoidale ale trăirii. De o vreme nu îmi mai merge condeiul, inspiraţia furişându-se dincolo de cotidianul tensionat nu vrea să mă coboare către tristeţe, melancolie aşa că privesc prin anii din urmă spre texte pe care le mai postez din când în când. Unele sunt citite, altele mai puţin. Se pare că a venit vremea concediilor. Cartea mea a rămas un vis. Nici un sfert nu s-a materializat şi nu forţez lucrurile....

[Monica Pester]

Nu e numai frumos, ci înduioșător de frumos !

Iar punerea în pagină, Ada, este la fel de originală și frapantă , ca și tablourile tale. Da, le apreciez mult.

[Ada Nemescu]

Dragă domnule, Valentin Stănescu! Mă bucur că a plăcut, mă uimește acest fel economicos (de cuvinte) de a comenta. Vă asigur, pe toți cei care poposesc, citesc, comentează, că primesc cu  bucurie și recunoștință sfaturi, corecții, nu doar aprecieri... Să ne citim cu bucurie, aDa

[Ada Nemescu]

Draga mea Ramona Nicoleta, ce frumos ai spus tu!  efortul suprem al femeii pe pământ nu este nașterea trupului, ci  nașterea  unei  lumi.

Trupul femeii fecund, mintea sclipitoare, echilibrul formelor sale, frumusețea, toate la un loc dovedesc importanța de netăgăduit. Și Dumnezeu a creat femeia...a creat lumea!

mulțumesc, aDa

[Ada Nemescu]

Domnule Tudor Cicu, frumos răspuns versificat, mulțumesc...

Unele sentimente nu se schimbă, regăsesc versuri vechi dar atât de actuale, parcă a stat timpul în loc!

Tristețea știe cel mai bine, prin comparație, să ne arate gustul dulce, răcoros, al bucuriei...

aDa

[Stanescu Valentin]

aDa, bine că ai adus precizarea timpului când aceste versuri de un verde trist aveau să ţi se aşeze în trăire. Fără acestă precizare, gândul ar fi fabulat din nou...

 

Te-au aşteptat colegii mei să potezi spre a comenta înaintea mea poezia ta cu tristeţe verde şi albastră. Astfel, nu ştiu ce să aduc în plus. Mi-a plăcut! Se poate spune că şi tristeţea poate fi plăcută?

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Ce frumos, Ada!

„ce-ar trebui să fac, să scutur stâlpul nopţii?

cinci stele şi-un luceafăr vor sta pe umăr drept

să îţi alinte tâmplele fierbinţi, să îndulcească chinul”, efortul suprem al femeii pe pământ nu este nașterea trupului, ci  nașterea  unei  lumi.