Nucul din grădină

[Maria Mitea]

 

 

 

ascult enigma: dis-moi, dis-moi,

ești politicos de câte ori te ating,

învăț din nou scrisul,

dintr-odată, mă bate cu rigla peste mâini,

fug la bibliotecă,

                               - bibliotecara poartă batic, seamănă cu mama,

mă-ntreabă dacă știu să citesc:

- Lucica, sora mai mari m-a-nvățat,

citesc și-n gând, și vrau s-ajung Făt-Frumos, să mă lupt cu balaurul,

să-i tai capetele, 

Țip în somn, am în mâni un bici, port ruj,

lovesc copiii, îi trag de păr,

 îi dau cu capul de tablă,

urlu ca o nebună, îi pun cu mâinele-n sus la colț,

Într-o noapte copilul meu, visând,  s-a pișat în pat:

” dacă te piși în pat nu poți deveni învățătoare”- m-am trezit plângând,

” ce-o să fac cu viața mea?”

Mama m-a dus în brațe la man Catinca, verișoara mamei,

man Catinca mi-a spus că am ochii verzi, iar

fata cu ochii verzi este cea mai norocoasă, 

cea mai focoasă,

o copt turte cu brânză, o fiert compot de vișine,

descântecul face ca fata să crească voinică ca un munte, 
am râs cu ochii-n lacrimi și gura plină de cireșe,

am sărit într-un picior și  am mâncat cireșe mai departe,

ca să-mi crească părul frumos, am făcut treabă multă,

așa zicea mama: - di treabî îți crești părul ca aurul,

dar

aveam zile când tremuram și credeam că n-am s-ajung în vârful nucului,

dar am ajuns

am ajuns

ajuns

sus

sus

sus

cu Veruța strângeam frunze uscate de nuc, ca șoferii

în ziarul Pravda, roteam țigări din frunze, și 

nucul creștea prin noi,
avea tulpina albă ca mesteacănul,

dar Nu, Nu era, Nu era mesteacăn,
Nici vorbă să fie mesteacăn,

și am tușit, de la fumul scos pe nas

am tușit cu lacrimi dar nu am murit, nu am murit,

,

  în subsolul școlii aveam lecții de pregătire militară

că dacă iar ne năvăleau nemții, 

ne învățau cum să ne târâm pe coate, că dacă iar ne năvăleau nemții, 

ne învățau cum să împușcăm, 

tare le mai era teamă de nemți ca și hoțului când crede că toată lumea fură,

dacă veneau nemții, să îmbrăcăm masca de gaze la secundă,

dar am scăpat cu bine 

iar nemții nu au mai venit niciodată 

le era și lor frică de nucul din grădină 

 

[Chris]

frumos!

[bolache alexandru]

Un poem în proză care mi-a plăcut! Nemții n-au mai venit dar să nu cumva să vină rușii. Nemții vin și pleacă dar rușii, când au plecat n-au plecat cu mana goală...

[Maria Mitea]

Grig, mulțimiri pentru vizită aici sub nuc, :)

iar faptul că ai sesizat dansul trăirilor și complexitatea adusă de acele vremuri în lumea copilăriei mă bucură ... și eu multe le conștientizez de-abia acuma, și-mi ies ochii din pupile când mă gândesc cum trăiam de parcă mereu aveam cuțitul de-asupra capului ... iar Dumnezeu ne-a fost alături ... 

[Grig Salvan]

Parcă asist la un film cu năzbâtii și isprăvi din copilărie, într-un ton amuzant, dar și nostalgic, un amestec de veselie și gravitate, de vis și realitate.

[Maria Mitea]

Tudor, mulțumesc de trecere și semn!

Mă bucur mult că pe undeva rezonezi cu cele scrise!

Adevărat, în fiecare din noi mai este o fereastră prin care ne mai putem iți privirea,

există o putere care adună cele trăite într-o poveste, într-un mănunchi de cuvinte ... 

[Tudor Cicu]

„...descântecul face ca fata să crească voinică ca un munte, 
am râs cu ochii-n lacrimi și gura plină de cireșe,

am sărit într-un picior și  am mâncat cireșe mai departe”...

Observ că toți am avut o poveste a nucului în viața noastră, unele povești, nostalgice, altele de coșmar, dar întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care a încercat-o pe poetă și stă la fereastra poemului ei, pândind în text, până când apare cu gândurile ei de foarte departe, în vastitatea spațială a copilăriei cu tot suflul, fricile, visele, angosele, firești, unui asemenea scenariu de război și... toate insta story să fie.

[Maria Mitea]

 

Ada, Mulțumesc mult pentru lectură și semn!

Cât de bine scrii ”sperăm la un alt început ... cum zăpezile ascund urmele de peste zi ...” 

Memoriile ne dau puterea să navigăm timpul, clipele,

iar emoțiile ne deschid ca pe niște castele prăfuite care au fost odată locuite,

credem că putem lua cu noi viața pe care am trăit-o ... dar tot ce mai rămâne este poezia 

odată citită de primul cititor nu ne mai aparține ...

[Ada Nemescu]

O poveste ca un vis, sau un vis ca o poveste?!

Înainte mult mai este...

Viața începe să crească, mai departe de nuc, de curtea noastră... 

Amintirile se țes ca o pânză neîncepută, de aici  se croiește viitorul...uneori ne vine strâmt, alteori ne flutură pe trup. Sperăm la un alt început. Știi? cum zăpezile ascund urmele de peste zi...

aDa, am citit cu plăcere

[Maria Mitea]

Valentin, Mulțumesc mult de trecere! 

Așa este, fiecare copil are istoria sa, ca nucul din grădină, 

ca macii de pe câmp! 

[Stanescu Valentin]

Copiii spun poveşti nemuritoare!