umbre pe pânza vremii

[Tudor Cicu]

umbre pe pânza vremii

 

ca să-ți schițez portretul pe pânză

priveam urmele ploii lăsate pe fereastră

și nu înțelegeam

cum poate umbra prințului de la Elsinore

să coboare din rama de lemn a ferestrei, anunțând:

„se va porni furtuna curând!”

vezi și tu, deasupra noastră, desprinse din crâng

ciorile veneau spre noi în picaj, ca ploaia

când în parc, umbrele noastre

își plimbau norocul pe alei.

eu, cel pornit la drum să-și găsească norocul

tu, convinsă că Sofocle când a scris Antigona

era convins că poezia ne va duce acolo.

vei spune că sună ca o provocare, că tot reiau povestea asta

că de fapt caut lumea din tine

în încercarea de a răzbi singura poartă deschisă

a destinului suflând în fluierul de soc

acest ultim cântec, despre care

mult mai târziu poemul pe care îl voi scrie

ar sta mărturie

că acel stol de păsări

ar fi fost scara pe care îngerul o și pusese la cer;

ce mi-ar fi strigat:

„de ce te-ai plânge de-atâta noroc?”

în zilele care vor veni, când încă sunt singur,

când încă mi-e frică la căderea frunzelor în urma ta.

 

[Tudor Cicu]

Maria Mitea: Ceea ce citim printre rânduri, uneori, da, e de natură să ne pună pe gânduri, pentru că nu e dramă mai mare decât aceea oferită de viaţa asta tare complicată, că, în loc să te bucuri de „re-vederea” chipului drag din „povestea” ta, te năpădesc şi mai tare tristeţile, după o asemenea revedere. Singurătatea, scria Pavese, poartă în ea dorinţa de a face rău precum zădărnicia unuia ca Sisif. Dar Sisif n-are decât să-şi împingă în continuare stânca într-acolo unde i-a fost destinat. Sau chiar sa o ia de la capăt, până va ieşi strălucitor şi liber, gata să înfrunte fără teamă muntele, în timp ce eu, pitic năuc (asemeni lui A.Rimbaud), voi încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă aşteaptă „cu genunchiul la inimă adus”, ca şi cum ar vrea să-mi cuprindă inima într-o mână (ca pe a lui Danko, eroul lui Gorki), ştiind că îi voi lumina în aceste clipe casa sufletului, alergând printre cuvinte după o himeră perceptibilă. Sau și mai bine (cum îi scriam, mai jos Denisei), să ne picure sufletul pe coala de hârtie, cum zicea Panait Istrati. Mulțumesc pentru comentariu și trecere pe aici!   

 

[Tudor Cicu]

Grig Salvan:  Un portret a existat și în mintea mea când am scris poemul. Nu-l cunosc pe cel din cartea la care faceți referire. Ar fi prea simplu să dai frâu liber unor tușe care vin pe moment pe o coală albă de hârtie. Poate unde acest imbold are menirea să ne aducă înapoi, din „Împărăţia de unde...”, ca pe feciorul acela rătăcitor prin tărâmuri fîrî de moarte. Dar, rețin de la Kafka, care ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr” în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. El ne şi atrăgea atenţia tuturor, că „visele nu pot fi interzise”, ca şi acele „ciudăţenii” ale vreunui straniu personaj al său. Kafka deschisese drumul (porţile) unei lumi imaginare. Un drum parcurs de noi, în poezie, de la Rimbaud la Nichita. Cu recunoștință pentru comentariu.

 

[Tudor Cicu]

Denisa Curea: De la Matei Călinescu rețin ceva despre propria noastră scriere (aproximativ): „Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”, îmi dădea el de înţeles. Cei care caută peste tot misterul, încă n-au pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Dar putem spune, fie și într-un poem că am trăit, creat şi ne-am înălţat până la înţelegerea cititorului nostru, ca să-i putem răspunde la fiecare întrebare nerostită dar percepută. Așa cum R. Rolland îi scria lui Panait Istrati, transmiţându-i că trebuie să scrie, într-atât de mult, încât viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului să treacă, puţin câte puţin, în paginile pe care le-a scris, până când cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa.

[Maria Mitea]

... ”

mi-ar fi strigat:

„de ce te-ai plânge de-atâta noroc?” - chiar un mare noroc să te naști, și să scrii  ” ca să-ți schițez portretul pe pânză ...” ” când încă mi-e frică la căderea frunzelor în urma ta.” - Și ce ne-am face fără frică? 

Un poem care te pune pe gânduri ... 

 

[Grig Salvan]

Titlul m-a surprins din start amintindu-mi de celebra carte de memorii a lui Pericle Martinescu dintre cele două războaie mondiale. Deși apoi textul nu a mai avut nici cea mai mică legătură cu cartea menționată. Deși, într-un fel, tot un portet se schițează și aici, misterios și dramatic.

[Denisa Curea-Popa]

Un poem tulburător, cu imagini pline de mister și melancolie. Pare o confesiune despre iubire, căutare și destin, spusă într-o formă artistică ce te face să revii asupra fiecărui vers.
Am citit cu interes