În seara asta

[Monica Pester]

E seara mea, când bate orologiul

Și vânturile-ar vrea să se oprească,

când glezna crudă și-a găsit refugiul

lăsându-și umbra să se odihnească,

În seara mea se-ntorc pe rând acasă,

desperecheate, roiuri mari de stele.

Niciunuia din voi nu vă mai pasă

cum orbu-și poartă lanțurile grele,

iar frigul îi pătrunde-adânc în oase, 

zdrobind în sânge noile cristale.

Doar ceața așternută peste case

mai desenează flori artizanale.

Mă-ntreb atunci, eternă crisalidă,

de ce să-mi nasc iar visele uitate,

în lumea voastră, gata să ucidă 

tăcute sensuri, adâncind stigmate?

[Monica Pester]

Grig, mi se umple inima de bucurie când citesc comentariile tale călduroase. Sugestiile, apropos de ritm, sunt exacte, le prinsesem la început dar le-am șters de teama de a nu lungi versul

Mulțumesc foarte mult !

[Grig Salvan]

Încă din titlu am fost atras de promisiunea unui poem simbolist asemeni celebrului „Sonet” al lui Bacovia cu acel vers al său „Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă”, aceeași melancolie, același ritm prozodic care-mi place mult (am eu obsesia prozodiei clasice, pe care o consider adevărata poezie, pentru mine cel puțin) Îmi place mult cantabilitatea poemului și multe versuri care-mi rămân ca ecouri ce reverberează în minte, de genul:

„În seara mea se-ntorc pe rând acasă,

desperecheate, roiuri mari de stele.”

sau

„iar ceața așternută peste case

imi desenează flori artizanale.”

La fel:

„Mă-ntreb atunci, eternă crisalidă,

de ce să-mi nasc iar visele uitate,”

versuri ce cuprind o imagine simbol „eternă crisalidă”, adică acea stare intermediară din procesul de metamorfoză, ipostază încremenită în evoluție, între naștere și moarte, plus întrebarea dramatică „de ce să-mi nasc iar visele uitate”.

Poate ar mai fi ceva retușuri de făcut ici-colo la ritm, versul „cum frigul îmi pătrunde-n oase” e mai scurt decât normal, ar merge poate „cum frigul îmi pătrunde-adânc în oase”, la fel versul „în lumea voastră, ce vrea să ucidă” unde accentul nu cade tocmai bine, ar merge „în lumea voastră gata să ucidă”.

[Vasilisia Lazăr]

:)

[Monica Pester]

Dragii mele,  Lisia!

[Vasilisia Lazăr]

Da, e mai logic acum.

Corect este „dragii mele”. :)

[Monica Pester]

Cu toată recunoștința mulțumesc mult pentru aprecierile sincere, dlui Stanescu, d-nei Gabriela Botici, distinsului Mihai Katin si dragei mele Lisia. Am schimbat oarecum 

versurile...

[Mihai Katin]

În seara mea se-ntorc pe rând acasă,

desperecheate, roiuri mari de stele.

Niciunuia din voi nu vă mai pasă

cum orbu-și poartă lanțurile grele,....ma  opresc  la  acest  moment  post  romantic,probabil   fiecare  avem  o  seara  a noastra  dar  oare  cand  este/....cine  sa stie? cine  sa inteleaga?....

[Monica Pester]

Încercări. 

[Vasilisia Lazăr]

Da, finalul e neclar, ultimul vers chiar nu are logică în legătură cu cele trei din aceeași strofă. Și mai e ceva, aș fi preferat ca a treia strofă să fie și ea de sine stătătoare. 

O poezie plăcută, ideea e bună, dar mai trebuie puțin umblat la ea. 

Și iarăși semnul întrebării plutește în aer. E chiar așa de greu să fie lipite semnele de punctuație de cuvânt? Au fost membri (și nu puțini) cărora dacă le semnalam o greșeală, a doua oară n-o mai repetau. La tine, am spus acest lucru de nenumărate ori, dar greșeala continuă să persiste și în texte, și în comentarii. Păcat!

[BOTICI GABRIELA]

Foarte frumos poem. Felicitări!