n-am nici un fel de pretenţii

mârţoaga oricum şchiopătează demult

e prea complicat să-i schimb potcoavele

în speranţa că vreun cui de-al lui Pepelea

îi va vindeca beteşugul

nu-mi rămâne decât

s-o iau de căpăstru şi să merg

cât mă ţin cărările

şi depărtările

până când cerul se va plictisi să privescă

de-acolo din bolta lui

un om c-o mârţoagă.

Viaţa ta dulce de boem 

Blestem să fie? Nu cred eu! 

Ea este un întreg poem

De viaţă şi poate e greu 

Să simţi frumosul şi iubirea, 

Venind spre tine din eter,

Să-ţi definească fericirea, 

Să simţi apoi că-i efemer 

Tot ce trăieşti, dar vezi tu bine, 

Că toate muzele frumoase 

De care eşti înconjurat, 

Cu ochi frumoşi şi gene-ntoarse,

Care te-aruncă în păcat 

Sau care cu talentul lor 

Scriu stihuri pline de simţire, …

atinge-mi, Doamne, sufletul

şi fă o minune

eliberează-l de plumbul secundelor rătăcite

în propria amnezie.

vreau înapoi fiecare clipă

fără mine

mă doare până la oase

neputinţa reîntoarcerii verilor

cu cireşele coapte fără ştirea mea,

numai toamnele răstignite

în doruri

mai bântuie prin amintirile mele

şi-atât!

Circul lumii e în floare,

Adevărul s-a-nvechit,

Iar spoiala nu ascunde

Chipul hâd şi obosit

Al umilelor paiaţe,

Marionete de-mprumut,

Care-şi schimbă Dumnezeul

Cu cioplitul chip de lut.

mă-mpiedic mereu

la jumătatea zborului

dintre mâine şi azi

în încercarea de a dilata secunda

tăcerea mistuie doruri

zidite în pereţii cetăţii

printre ruine

trec paşii mei

într-o litanie de necuprins

se pare că sunt zodie de foc

aşa că va trebui să-mi asum arderea

uneori atât de completă

încât nimicul care rămâne

îmi sfidează materia

noroc cu aerul

care-mi reinventează combustia

si încă ceva

nu suport apa

prea îmi sabotează existenţa

stau la periferia luminii

agăţată de raza ce se stinge

şi-abia mai pâlpâie

în zbaterea-i goală

amintirile despre mine

bat la poarta viselor închise

în cetatea fără nume

şi mă strig urlând mut

ecoul paşilor pierduţi

într-un ieri suspendat

răsună trist şi neterminat

pe drumul ce duce către niciunde

departe undeva,

stau visele mele - fată morgana

răsărită din setea deşertului

încins…

aleatoriu paşii mei

despică secunde

împărţind frăţeşte timpul

jumătate pentru ieri

jumătate pentru mâine

CARPE DIEM

răsună dezacordat

clipa

În zbor peste lume,

Cocorii se-nalţă

În cârduri uriaşe,

Lăsând cerul gol.

Lumina e frântă,

Tristeţea se naşte,

Cocorul din urmă

Mai dă un ocol.

Cu focul din aripi

Brăzdează văzduhul,

Făcând cenuşiul

Să pară mai greu.

Şi dorul din suflet

Îşi cere sărutul

Spre care iubirea

Tânji-va mereu.

Curge toamna prin mine

Clipe lichide de dor,

Speranţe înnodate-n suspine

Trăiesc ne-mplinit timpul lor.

Norii întunecă cerul,

Departe, un soare timid

Îşi deapănă efemerul,

Desprins din surâsul livid.

Păşesc ne-ntrerupt pe aleea

Tivită cu frunze de de nuc

Rememorând odiseea

Verilor care se duc.

Mă învelesc în toamna, 
Ce cade peste mine 
Şi frunze de arţar 
În paşii mei se prind. 
Alerg printre copaci 
Ca să ajung la tine 
Şi braţele-amândouă
Zadarnic le întind
Să te cuprind iubite, 
Să-ţi plouă cu săruturi 
Din buzele-mi uscate 
De toamnă şi de vânt. 
Dorinţe condensate 
Renasc în începuturi 
Şi doruri nerostite 
Mă-nvăluie în gând.

am închis în mine toate lacrimile

ca să mă uit

până la sfârşitul veacurilor

să nu mai visez cer

umbrele clandestine

tot ale pământului sunt.

sunt vânt

printre frunzele plopilor fără soţ

paşii mei rătăcesc  urme

opreşte-mi risipirea

doare prea tare ziua de ieri

ca să pot respira dimineţi.

Piei din calea mea femeie!

Mereu mă lovesc de dorurile tale!

Ce vrei? Iubitul meu?

N-am să-l împart cu tine,

De-ar fi să-ţi plângi în versuri

Şi-n suspine,

Întregul greu.

Tu nu-nţelegi că două suflete

Nu-ncap pe-aceleaşi palme?

Şi-acolo-i locul meu!

Vrei alinare,

Când inima-ţi e-o rană

Şi te doare?

Îmi pare rău,

Dar cată-n altă parte

Iubirea panaceu!

Opreşte-te,…

se răzvrătesc în doruri dimineţile mele

aşteptând secunda să înflorească zborul

am somnul în gene

şi vise nevisate cu tine

alerg  căutîndu-te

                                                                                          în fiecare surâs de suflet          

în fiecare cer întâmplat în…

când mă plictisesc de mine

trag jaluzelele peste paşii neumblaţi

în speranţa că întunericul

m-ar putea absolvi de mersul pe loc

e ciudat cum în momentele astea

clipele-mi curg auzit 

îmi simt până şi trecerea

către ziua de mâine

măcar un strop de bună dimineaţă

de-aş găsi

aş şti de unde să-mi încep zborul.

Călare pe câteva extrasistole,

Din ce în ce mai rebele

Şi mai obraznice cu clipele mele,

Am spus STOP

Sentimentului miop,

Care, fără nici o scuză,

S-a insinuat la peluză

Şi cu tupeul lui nihilist,

Mi-a strigat pur si simplu,

Că eu nu exist.

Te privesc,

Insomnie a nopţilor mele!

Îţi privesc ochii obosiţi

De hoardele de gânduri clandestine,

Ce-au bântuit prin tine

Şi ţi-au răvăşit

Speranţele rebele.…

Doi paşi la stânga

M-am tras speriată.

Vreo două speranţe

Şi-o toamnă uitată,

Au dat să mă muşte

Şi câteva vise rebele,

Trezite şi ele

Din somnul de veghe,

Au prins a zburda,

Printre frunzele moarte,

Desprinse din stele.

- Nu fi nebună!

Strigă vocea.

Mă uit în jur şi nu-s decât eu,

Un ceas dat în urmă

Şi sufletul meu.

Decor de toamnă,
cu aromă de frunze ruginii,
cu șoapte și doruri trezite
din agonia latentă
a viselor rătăcite fără voie
intr-un imposibil posibil interzis.
Balans în suspans,
coarda inimii
pulsează sălbatic
DOR!