pe-aici trecui cândva cu buze arse

singurătatea setei să-mi alin

încă mai simt ce-adânc mă îmbătase

aroma ta de lacrimi și de vin

la fel ca ieri, curată și senină

te regăsesc fântână sub mălin

pe însetați ademenind să vină...

ce mai contează câți or fi băut

din apa ta de stele și de lut

m-aplec din nou să beau al tău sărut

te miri că azi nu mai vin pe-nnoptat

înnegurat să te caut

spre tine din cale azi nu mă abat

cântările tale din flaut

e toamnă și-ți scriu pe-o frunză de nuc

nimic despre foste dureri

călător nu mai sunt și nu mă mai duc

în veci de veci nicăieri!

mă uit liniștit cum florile mor

căderile lor… cât de line!

o floare voi fi când va fi să cobor

împăcat de-a pururi cu mine...

șoptește-mi la ureche tăcerea ta fierbinte

s-aud cum șipotește izvorul tău curat

să-mi spăl în el povestea și tot ce-am adunat

să mai întorc o filă... și pasul înainte...

cu fruntea încrustată de gânduri și cărări

s-ating corola albă a frumuseții tale

cu ochii strânși ascetic la orice întrebări

chiar de-mi vei fi cununa de lauri și de spini

cu tine împreună mergând pe-aceeași cale

să-mi urc în flori…

mai fluieră mierle în zi de arminden

ghionoi mai bat în lemnul de arțar

mai zgârie-n tării al cocoșului pinten

vulturii mai cată în coame de stejar

peștii mai flutură branhiile roșii

glezne de vulpe capcanele mai rump

lacome plantele mai sorb în groșii

bulbi tot ce are țărâna mai scump

pântecul lumii mai naște orașe

eretice mâini felinare mai poartă

roțile grele mai sapă făgașe

aripi mai duc pământul de…

floare albastră, unde te-ai dus?

cine obrajii de rouă ți-i șterge?

pe cine mângâi cu petale-n apus?

și cine nectarul de pe buze-ți culege?

floare albastră, cât a trecut?

câte-anotimpuri ai strâns în tulpină?

cât a fost rouă? cât a fost lut?

de chipul tău palid m-apropii tăcut

fruntea fierbinte spre tine se-nclină

 floare albastră, stinsă lumină...

pasăre dulce, pasăre dragă

dorul de tine încă mă leagă

somnul de pleoape nu se atinge

umbra-nserării lumina îmi stinge

pasăre dulce, pasăre dragă

unde s-a dus mireasma de fragă?

anii s-au scurs pe obrazul meu tras

câte din visele noastre-au rămas?

zborul tău galeș în zare-i pierdut

ochii tăi umezi nu i-am mai văzut

doar amintirea azi ne mai leagă

pasăre dulce, pasăre dragă...

nu-s supărat pe cei ce ți-au atins

făptura frăgezită-n primăvară

și nici pe cel ce-n taină s-a prelins

pe trupul tău fierbinte-ntâia oară

nu am nimic cu cei ce au sorbit

răcoarea dogorindă-a gurii tale

și nici cu cel ce primul te-a iubit

rupând pecetea jilavei petale...

nu-i pizmuiesc pe cei ce-au cultivat

în lutul tău plăcerile carnale

dar îl urăsc pe cel ce te-a-nvățat

cum să-mi zâmbești când…

un grădinar de-aș fi, de flori curate

te-aș răsădi-ntr-un strat de lăcrămioare

să-ți vindeci toate rănile-ndurate

purificată-n flori de așteptare...

și de-aș putea te-aș răsădi pe tine

în tainice și dornice grădini

cum te visai în nopțile senine

scăldată în arome tari de crini

și ți-aș mai da o nouă așteptare

în noua gară-a anilor ce vin

că sufletul ți-e prins în căutare

și-i însetat de magicul senin

mă uit în ochii tăi…

lasă-te dus de sirene!
de ce să te legi de catarg?
ele sunt fete perene
cu jocuri te-așteaptă în larg!

lasă-te furat de-al lor cântec!
de ce să te temi de fugit?
când soarta te poartă în pântec
oriunde vei fi de găsit!...

lasă-te și bine să-ți pară
că nimfele mării te vor!
lasă-ți viețuirea fugară
lasă-ți și moartea afară
și-aruncă-te-n brațele lor!

de mare sedus prin destin
talazul fericit îl străpunge
copil al mării - delfin -
nicicând ca noi nu ajunge

că-n lumea cea mare - ocean -
stăpân e cât poate cuprinde
el - care n-are un ban -
nu cumpără nimic și nu vinde

mă-mpresurară anii! de-abia mai pot zări
prin cercurile vremii mlădița de-nceput
înghesuit de gânduri... uitat de bucurii
mă ninge azi frunzișul în care am crezut

pe fruntea erodată de vânturi și de ploi
a-ncărunțit seninul și-naltul zbor de ieri
înalt îmi pare gardul întoarcerii-napoi!
mi-aș răsuci destinul spre alte primăveri!

pe umeri ține cerul, pe buze un sărut,
din inimă o floare îi urcă înspre stele
iubirea lui înalță, din gol necunoscut,
o lume fermecată, un joc sublim de iele

în urma lui natura și dragostea domnesc
prietenă-i e noaptea, cu dorul el colindă
asemeni lui sunt zeii ce-n ceruri stăpânesc
asemeni lui e lumea… răsfrântă în oglindă