Peste mâinile bătătorite ale mamei

zburau, seara, fluturi mari, diafani,

să le mângâie.

Alcătuiau un joc ireal de lumini

pe retina copilului fascinat de culori.

Mama mea avea o lumină pe frunte,

sub formă de stea.

Când se pleca să-mi vorbească,

venea înspre mine susurul blând

al unui pârâu liniștit.

Mai măricel fiind, după amurguri,

colindam printre constelații cu mama

să învăț să le spun la fiecare…

Și nu știi câtă pulbere de stele

se cerne peste pleoape când visez,

când chipul tău în gândurile mele

mă-ndeamnă încă tainic să veghez.

Și primăveri de vis sunt revolute,

tresare axa timpului în noi,

în destrămare, viziuni trecute

nu pot întoarce timpul înapoi.

Dar ești frumoasă ca un vis edenic

și primăveri de vis răsar din nou

și simt că nu-s vremelnic, ci sunt veșnic

și glasul…

Octombrie fumuriu
prins de ram arămiu
într-un timp cenuşiu,
nu-i suflet zglobiu
să te cânte-n târziu…

Iubirea departe
uitare împarte
în slove deşarte
adunate pe-o carte.
Drum lung ne desparte…

Aşteptarea să vină
zămislit în lumină
un timp fără vină,
aduce senină
o pace divină…

Vom fi amândoi,
vom fi iar noi doi
în tomnatice ploi.
Aminteşte-ţi de noi
pentru primăveri noi!

Te aștept prin miracol să vii din visare,

să răsari dintr-un crin, o alb-arătare.

Spre răscruce de zodii când visul mă-mbie,

ciudat peste linii s-așterne-armonie...

În ceasul uitat am pornit spre răscruce,

din pulberi stelare, cărarea mă duce

urmând fantomatic chemarea iubirii.

Rătăcesc, peregrin, pe arcadele firii.

În timpul oprit, în feeric azur,

dinspre zare venind, căpăta-vei contur.

În doi, vom putea să dăm glas împlinirii.…

Nu ştiu dacă pot fi mai bun decât atât

Cât îmi dă voie iarna ce mi-a intrat în suflet.

Voi mai trimite păsări să-ţi ţină de urât

Şi te voi recunoaşte în şoapte şi în umblet.

Cum treci uşor, cu grijă să nu stârneşti hain,

Sălbatic leul iernii intrat în agonie,

Te simt că eşti aleasă printr-un decret divin

Să fii cum nu te merit, suavă armonie…

Ştii să citeşti profund, treci dincolo de ger

Şi poţi vedea în clar o vară estompată,

Ea…

E ceasul când luminile se sting

În ochiuri de ferestre mărunte şi răzleţe,

E ceasul când speranțe de peste zi se frâng

Lăsând în loc, în suflet, o tainică tristeţe.

Simţiri nelămurite regenerează-n vis,

Speranţele renasc mai tinere…

Eu nu mai sunt. Sunt păsări de lumină

Care te-alintă blând în locul meu.

Eu nu mai sunt. Culori de curcubeie

Pe fruntea ta, în jerbe, vin mereu.

Eu am plecat cuprins de înserare

Spre-a răsări, de mâine, în alt loc.

Un freamăt lin, un semn de întrebare,

Îţi vor vorbi de drag şi de noroc.

Vei vrea tu să mă cauţi, dar lumina

Mă va dori, geloasă, pentru ea.

Oglinzile-ţi vor rătăci privirea

Dosind surâzător fiinţa mea.

Unde mă duc?…

Aplecate catarge agonizează-n furtună

stârnită-n războiul dintre suflet şi cuget,

corabia vieţii colindă nebună,

mult ascultând de-al oceanelor muget.

O, nu e nevoie de abandonare,

de capitulare nu este nevoie!

Acută, lucidă şi clarvăzătoare,

trezirea îl află prin spaţii pe Noe

şi-aleargă nebună să prindă din urmă

pe corăbierul cu ochii albaştri

veghind visător a vietăţilor turmă

din arca plutind fabulos printre aştri.

Salva-mă-voi în…

Trăind în castele de gheaţă, la poluri,

te mistuie teama de ecuator.

Nu vii când lumina dispare în goluri

de timp şi de rost, când iluzii mari mor.

Ai putea să pleci într-o sanie iute,

adusă de reni din poveşti, fabuloşi,

dar sufletu-ţi rece nu mai spune du-te,

chiar dacă piticii zglobii şi sfioşi

te-ndeamnă să pleci spre ţinuturi de vară.

Aceste vârtejuri de vânt îngheţat

te ţin prizonieră din zori până-n seară

în golul iernatic în care-ai…

Secretul meu era că-n tăinuire

se zămisleau fierbinţi simţiri de cer

şi refuzau să fie amăgire

ori vise care într-o clipă pier.

Secretul meu era că din iubire

trăiam incandescent, purificat,

părea o lege mai presus de fire

să fiu de flăcări nalte devorat.

Secretul meu era că te-am simţit

profund unită cu fiinţa mea,

scăldaţi în roua de azur topit,

vegheaţi în zorii zilei de o stea.

Secretul meu era că amintirea

mă mistuia, mă…

Peste turbionul de lumină, ascuns în eter,

din care, ca un râu auriu, izvorăşte cuvântul,

mereu aplecată stai tu în descântec

să dai vrajă rostirii în ore astrale.

Copilul cu mintea isteaţă, dar cu suflet sfios,

ivit din irizarea amintirilor, odată cu-amiaza,

te contempla fascinat prin lanuri înalte şi verzi,

desculţ, fără straie azurii, pictate cu îngeri…

Descântecul tău îl cuprindea, şi-l simţea

ca pe un râu de lumină…