zborul se vede altfel din dezmierdarea pământului



 tânguirea lui e o cămașă despicată de sulița cerului 

trăim împreună de la un capăt la altul al libertății 

precum oamenii care au o hartă bine marcată 



fără nici un semn se alungesc coridoarele 



ar fi putut observa 

arcuirea seamănă a epavă pe o inimă 



nu mai zbier după pansamente 

simptomele mele au desenat simetrii 

alb- negre 



pe aici plouă în…

de ceva timp împart o fereastră cu el 

uneori mă înalță de subțiori
ca să vadă cerul

alteori deschidem obloanele

brațele i se preschimbă în muguri de brad
și îmi umple buzunarele când îmi vorbește de dragoste


tălpile cresc din plămânii lui

  ... și-mi curge marea prin palme 
odată cu istoria luminii

a tatuat un portativ

în ghiocul palmei



și fredonează



caută un pod

 unde să poată urca  vechi cufere

 cu partituri decolorate


mai poartă doar sentințe

care o strâng


dar scrie întotdeauna dinlăuntru

distanța dintre noi
se măsoară în fugile de care n-am trecut

mi-ar fi plăcut să fi copilărit împreună
să știi în ce mod pot iubi

ascultă
ploaia mea
lipită de pieptul pământului tău

ca înainte de facerea lumii

numai cât mă privești
și uit drumul morții până la capăt
nici o stare de grație
nu și-a luxat secundele în dans


îndură-mă descântec peste noaptea ta


pătrunde-mă cu umerii
într-un tremur descătușat



și dacă mă trec prin tine
ascunde-mă unde fluturii nu dorm niciodată

despre mine îți vor spune femeile ce vor veni


o să ieșim din frunze în fugă 
când noaptea va deschide ușa 


ai să mă veghezi de câte ori vei auzi cântările 


mă vei simți pereche 
la cumpăna furtunilor 


mă apropii de prag 
primește-mă 


e limpede totul 

să nu te oprești
nici brazii nici păsările
nu îmi umblă în piele fără tine

oricum suntem siamezi și-n viață și-n moarte

ce vom mai râde
înaintea vârtejului

și după

aripi de înger ne vor cântări duminicile

tu cu hergheliile tale
știi drumul

mai port pe obraz atingerea livezilor despletite
de la ultima petrecere a stelelor

să nu te miri
în jurul tău cresc lumini
fără măsură

se spune totuși că oamenii

nu mai pot să se privească în oglinzi



pe străzi trece noaptea



numai visele orbilor au licurici



ceva din mine continuă să iubească

cu toate cuvintele născute și nenăscute



ca o femeie încă frumoasă care vede prin întuneric



am fost o călătoare între uși



o jumătate de drum am pictat tălpi cu aripi strânse

flămândă de nisip am cernut dragostea



acum cânt puternic

și deschid…

               FIICEI MELE

ea e una dintre acelea care înțelege mărimile cochiliilor



decupează ferestre pe tavan

coboară din primul anotimp

și face lumină



înlăuntru

împrejur



până la cer și chiar dincolo de toate tăcerile



 ca o floare de regina-nopții ce adoarme soarele 

adaugă nume exotice străzilor încă neumblate





când mă strigă orașul e îmbrăcat în rochie de mireasă

prin buzunare…

eram risipitori de curcubeu și nici nu știam asta



fumam sălbatic

ochii tulburi ai orizontului



am fi putut îmbrăca în tandrețe

toate dunele de nisip

ba chiar am fi tras printr-un inel

fundul oceanelor



ne puteam întoarce la cutia cu plastilină

sau chiar la așteptările fără sens



în momentul echinocțiului

puteam să-ți tatuez pe limbă 

versuri de bacovia



sau puteam mirosi a zid îmbrățișat…

te chem precum camera  în care am locuit 

clandestin

ca să-mi înveţi sărutul



privește cum secundele se leagănă

 parcă ar fi gigantice femei cu sâni voluptoși



cum ne adunăm într-un punct

la capătul liniilor ondulatorii ca niște cătușe



nici nu știi cum arată un bărbat

pregătit să își topească creierul



cad în tine

să te ridic



în momentul acela zâmbești



îmi desfaci fricile

și-ți simt…

la fel ca ploaia te cuprind- 

peste tot și în toate



amintește-ți de furtunile noastre 

 și de zilele  când eram un ochi 

cum clocoteau nopțile în mijlocul nostru

 fără  să  ne putem   atinge 

 

în ultimul timp mâinile tale fug pe pântecul meu 

oricât de întuneric aș face



tu știi cum și-a făcut luna halou în jurul degetelor 



să nu mă crezi mereu 



ascunde-te



reflexia mea râde și dansează ca o…

îmi amintesc cum a căzut ultima sămânță 

  crescută  în unghiile mele 

cu teama frigului de afară



a intrat în carnea ta fără să știu

printr-o fereastră deschisă de dumnezeu

în grădina unde te jucai îmbrăcat în pantaloni scurți





mi-ai atins urechea tocmai când mă întrebam

dacă știi cum e să atingi o poetă

pe glezna unde au păscut hergheliile lunii

cineva mi-a șoptit că în ochii tăi crește un templu

de câte ori…

am văzut femei cum plângeau deasupra timpului

fără să simtă flăcările





pe atunci împrăștiam anestezic în toate ploile



citeam prinț și cerșetor la zidurile închisorilor

strigam violul ce îmi penetra inima

până când ai venit și m-ai rostogolit în cele patru puncte cardinale

tocmai atunci

tomai când povestea mea înghițise sămânța ultimului cuvânt





de atâta dragoste limba orașului tău mi-a intrat în piele

ca o limonadă cu…

vara nu mai sunt eu
îmi umblă desculți între ochi și tălpi
greieri care tremură -
s-ar putea ca patul meu să fie plin


mi-ar plăcea să fac balet
să lepăd nopțile prin plămâni 

poate plâng când mă joc cu păpușile


dacă iubirea mea
se încolăcește de cordonul tău ombilical
detaliile ung pâinea cinei în doi

iubitule, dă-mi cu ruj pe buze
și taie-mi primii nasturi de la decolteu
să miroasă a tine peste tot
numai când mă vezi

s-ar putea să fiu vinovată
că am trăit prea departe de prima obsesie
dar acum te nasc deasupra aerului


iubitule, să ne iubim azi
până la dilatarea propriilor cruci

dacă te-aș întâlni nu știu ce aș spune

poate aș deschide buzunarul stâng

ca să muști până în altar

ca un om care nu a știut gustul adâncului

îl văd cum sărută măduva poeziilor noastre de dragoste 
poartă în buzunar limba hașurată de atâtea străzi paralele
oricât ar lăsa perdelele
aerul se deghizează în bucătar
 și îl ispitește cu o linguriță invizibilă


însetat
repetă în gând toate literele lumii

stelele iau foc
și curg în orașul crescut pe trupul lui
până când interiorul se dilată
cât un munte cosit de cer

în noaptea asta înotam împreună 
prin sângele tău
te învelesc în câmpul verde al pielii
până roșesc florile de sânzâiene

în sărut
carnea ta se înfășoară ca o ploaie interminabilă
pe geamătul nisipului

mă las mușcată până la inălțare
până la atingerea luminii din labirint

și dacă nu se coc merii sălbatici
 e suficient să lipești ochii 
de sâni
doar atât cât țipătul oaselor
să audă cântecul mării

imediat după ce facem dragoste
mă lași goală
sub un morman de cenușă

 în buze îți înfingi inelul spaimei
și te legeni într-un picior
până când din inima mea
se aud valuri

atunci lărgești aripile sub piele
iar eu suflu să nu doară zborul