străbat un culoar adânc precum o șoaptă bătând prelung în lună

o toacă îmi surzește inima și mi-o duce în preludiul artei unde

păpușarul învârte marioneta invers zbaterii viorilor

o cutie muzicală cu un dinte lipsă e un izvor de tăcere

îl simt torcând ca o mâță posacă cuibărită după sobă

nimic nu anunță treieratul timpului

printre umbre chipul tău o frântură de cer

o stare de trezvie mă posedă din vers în vers

închid uși asimetric…

învălmășeala umbre(le)lor

asfalt și pas într-o îmbrățișare amorfă

doar ochii oglindesc o altă dimensiune

clovni cu fețe pictate

îmi oferă baloane 

ca pe un crez în copilărie

număr în gând distanța între cer și mâna întinsă

între mine și tine

tânjesc după seninătatea nebunului

fluieră în mijlocul pieței

între el și mulțime niciun scut

mintea poate crea cele mai mari salturi

merg printre voi 

ca într-o…

Din amintiri construiesc redutabile cazarme

soldați patrulează și pasul lor sfâșie zarea

nu e timp de respiro

sunt încă piese de recompus…

poate lumea asta e doar glasul pustiei

deșertându-se de zbateri

nu știu în care an

să fi fost copilă încă

te-am așteptat într-o noapte de Sânziene

sunt clipe în care ți se pare

că viața atârnă de busuiocul de sub pernă

și neastâmpărul din voce

e doar coperta cărții nescrise 

uneori e absurd 

să trăiești la infinit o zi

doar s-o îngropi târziu fără răspuns

singurătatea nu vine niciodată ca un musafir…

Focul joacă ultima scenă la picioarele noastre

abia ținându-și inima să n-o ia la vale

tu privești prin mine tabloul încă nepictat

e târziu îți spun

nu te încrede în ochii mei

au simțit arșița durerii înainte să renasc 

într-un noiembrie lugubru

din firul absint împletit de vraciul orelor 

nevindecate

încă locuiesc în rama stacojie a copilăriei

să nu pleci odată cu răpăitul ploii

leagă(nă)-mă în inimă

de…

știi cum e să tresari în cuvânt

să vezi dinaintea ta miriști de liniște

trăindu-și idilele în zorii iubirii;

cândva mă voi naște în trupul culorii

ca o nimfă,

în trunchiuri anonime voi pune o parte din Dumnezeul meu

să doară seva lor frângându-și ramurile în carne,

o sete verde îmi îmbracă nudul

din ploi răzlețe am strâns mănunchi de vise,

cum e să fii la piciorul pădurii

să asculți pământul golit de orice grijă

cu…

sunt a pământului, 

cu tălpile pline de vină calc prin zile 

nici poezia nu-mi aprinde candela

o unică văpaie, purtată de vis

crește în mine nestingherit

ca un prunc pe care-l port în pântece

în nopțile goale;

nu ești începutul

în care să așez carul cu dorințe

ca pe niște stele aninate în peretele de miazăzi,

aproape am uitat gustul cireșelor în pârg,

din clopotul copilăriei aș împleti raze 

să-mi…

te-ar suprinde,

nu sunt mâinile mele care te modelează nocturn,

aproape fiecare vers începe cu o stare

expusă în piața de gânduri;

țigănci cu fuste colorate îmi aduc aminte că universul nu a început

odată cu amarul din ochii mei,

nici când am așezat pe talerul conștiinței

un braț de motive cusute din firul iernii fără nume

n-am încăput în coasta ta,

să-ți străpung întunericul ar fi 

chemarea pe care cineva ar numi-o…

singurătatea își înfige colții în grumazul dorinței,

Timpul mi-e mănunchiul orelor cuminți

când îți ascult pașii pregătiți de un nou drum prin mine

tu ai râs, neștiind că adevărul meu nu încape

în umbre alungite pe hârtie,

cerul pare cu un anotimp mai aproape de tine,

dar tu dai din umeri, 

ce nevoie ai de cer dacă pământul ți s-a umplut de miresme

suntem la un pas distanță de o nouă dimensiune,

între ochi și inimă ceasul și-a îndoit acele

îmbrățișându-și trupul firav,

aici…

mă dor anii

pierzându-și urma, copile,

când îți așezam maci în păr

lumea era un câmp imens de zbateri,

tresar și-acum în fiecare petală neatinsă,

timpul e la un pas în urma noastră și coase de zor,

vom înălța în vârful memoriei

o pânză plină de culori și noduri,

nimeni nu va trece prin noi

fără să lase un semn,

la capătul călătoriei vom ști că viața nu e drumul străbătut

între două ploi,

nici măcar umbrele…

simt mâna ta stângă strigând din tablou 

emisfera mea dreaptă prinsă în ultimul sărut

și fluturi amputați 

berze rătăcite pe streașina casei un cuib gol

ce risipă de forme iubite

aceeași moarte lentă tăind pe din două punțile

cum s-ar numi noaptea cu o felie de lună

în sân

crucea fără un braț e doar o linie confundabilă cu viața

singurătatea poate zborul frânt ori pașii deformați ai iubirii

ce-ar fi să legăm trepte…

Vântul adoarme în tulpini de mesteceni
În sufletul lui nu se petrece nimic
Visul se zbate în pânze de păienjeni
La căpătâiul zilei doar timpul calic

Vârtejul simțirii și-ascunde călcâiul
O sete amară se-nfruptă din tine
Sub tâmple lumina-ți desface crochiul
Alunecă luna în valuri marine.

24 mar. 2014

Poezia mea are ochi iscoditori

în orice colț m-aș afla se rotește din călcâi

să mai fure un miez din pâinea 

aruncată visătorilor

poezia mea are șoldurile unei femei frumoase

se leagănă dibace 

cât să-mi macine ultima fărâmă de rațiune

mă încurc în pletele ei negre

îi cer să mă ducă în cel mai îndepărtat punct

să mă privesc de acolo

cum mă zbat între iubire și dorință

și scriu cel mai frumos poem

din nudul…

unele lucruri nu cer anestezie

să privești de la etajul 9 spre punctul fix

orizontul cu o treaptă mai sus

decât ai putea îndura

fie și așa suspendat între ultimele cuvinte

femeia ta a obosit

și-a adunat cearcănele 

din toate (ne)dorințele

sunt colecționara durerilor 

umple buzunarul și pleacă

rămân cu bucata mea de drum

amestecul de praf și frunze

se pictează mai ușor

în griuri scurse prin…

mă cunoști drept femeia cu multe anotimpuri sub pleoape

îmbrac tot atâtea iluzii câte gânduri am ascuns

în sânul poeziei mele

lumea se pictează în urma noastră plopii

își scutură luna prin frunze

te-ai adânci în gustul pielii mele

odată cu noaptea sfredelită-n călcâiul neliniștii

sărutul tău ca o perdea peste memorie

îmi ține corabia pe linia de plutire

privește orizontul cum țâșnește în vitralii sparte

cât vezi cu ochii…

e târziu, dragul meu

luna și-a luat lumina în brațe 

nu mai veghează tabloul nostru nocturn

liniștea ne înghite ca o sugativă

fără să întrebe când se zbat în noi

iubirile ridicând câte o povară

pentru fiecare anotimp

e târziu, dragul meu

pieptul tău îmi primește (ne)odihna

legănând în suspine obrazul ascuns

orele se șterg fără urmă

va mai fi o dimineață 

înainte de tăcerea plăpândă

pe firul…

Conturează un drum prin mine

din tăișul iubirii

așa cum n-am crezut că poți sculpta

până la os

nebunia firului de iarbă

visându-și zborul

dorește-mă

o altă muză zidită în tine

îți țin inima

să n-o ia la vale printre păpădii

oprește mugurii

să nu explodeze în alb

adună extazul

în cele mai vibrante culori

să ne fie cântec

peste tăcerea absurdă.

în miezul primăverii

mi-am…

adu-mi versul din sărutul tău

eu îți aduc sărutul din versul meu

împreună vom construi un ocean

din care vom alina corăbii

vom alipi maluri sterpe

pictând o singură velă

să ne ducă departe

mici umbrișuri pe coline

doi meri neîmblânziți

își aruncă petalele peste noi

aș fi vrut să vezi

cum duci o albie de lumină

în crestele gândurilor mele

drumul se îngustează

în atingerea brizei

un val…