îndrăznisem să ies din chilia

care îmi căra neputința

fără să știu cât pot răni mărăcinii

înscriși la viața mea-

cale înghesuită de corbi nerăbdători

să-mi guste căderea

mă întărește convingerea orbului

de-a simți iubirea

dincolo de piatra aruncată

îmi privesc bandajele

și nu mă mai tem

Amelly are ochi de piatră

nu e statuie

dar primeşte în faţă afurisenia vântului



la ea iernile au parfum de veşnicie

şi gust de moarte împăturită

ca o scrisoare într-un scrin

uitat demult în efemerul unei existenţe



Amelly scrie rar

îşi tremură albul spre colţii de gheaţă

face semne granitului

şi se iubeşte cu vulturii

când lumina îi cade pe buze



de cele mai multe ori

se piteşte

încărunţind în liniştea…

nu se ocupã cu miracolul înfloririi



drumul spre ţara minunilor nu are finanţare



miniştrii îşi mai aduc aminte cum se omoarã fluturii



un ac de gãmãlie înfipt în cefalotorace



cu multã grijã



ca orice reformã fãcutã…

Din faldurile vremii, în amurgiri celeste,

coboară nemurirea pe cergile bătrâne;

în amintiri duioase, pe-o lacrimă de lună…

eşti cea mai hulpavă secundă
din tâmpla timpului
prin care se strecoară visul
în amurgul clipei

într-un zbor fără contur
prin plex solar
fluturi în alai
contopesc dorinţa

dacă treceai printre nisipuri te alegeai cu o mască măcar

ai ales grădinile suspendate

te-au dat de gol

niciun zgomot nu poate fi legat de două no(r)duri deodată

ai falsat și astăzi

câțiva orbi îți pregătesc lanțurile 

fumegă le…

Mă pierd între tine şi soare

cu viaţa, cu clipa,cu visul

şi roua cuvintelor doare

când sapă în litere scrisul.

Învăţ să-ţi iubesc armonia

păstrată în gesturi şi gând,

mă arde în gheţuri făclia

la tâmplă de zări fluturând.

Culeg din privire lumină

şi duc către noapte tăceri,

şi-n seri fără tine la cină

mă pierd în sărutul de ieri.

Închide fereastra spre mine

şi strânge-n oglinzile vechi

plăceri…

m-am urcat într-un autobuz

natal…

Spune-mi: dimineața, dacă vine-ncet,

Soarele dansează-n ceruri menuet?

Frigul, dacă mușcă, are-un dinte-n plus?

De ce sunt cuvinte fără gând de spus?



Simt, sosit-a iarna până-n traiul meu-

Sapă-n vis tranșee, iar apoi, la greu,

Urcă spre izvoare cu îngheț păgân;

Cântul ce mă-ncearcă, astăzi cui să-l spun?



Eu te-ntreb pe tine… oare mă iubești?

Sau mă știi din rima altora-n povești?

Pot să-ți știu și pasul? Sau mereu voi ști

Cum…

piatra

chip dezgolit de mângâieri

alunecă prin transparenţe avide

număratori 

se prind în hora picăturilor

legate

la stâlpul cuvintelor fără scăpare

sunt lanţuri

îmbrăcate cu zale de mătase



în inimi condamnate priviri îşi mângâie sentinţa



trecută în noapte

brazda tăcerilor te-acoperă cu stele

încolţite neguri adorm descălţate de zbor

rătăcind într-un gol esenţe durute îşi curg…

cei care încă mai aveți mame, bucurați-vă!

strecurați soarele, duceți-le o rază,

o floare, căci nu știți când vine ceasul fără tihnă

și nu veți mai putea

decât

să aprindeți unei cruci o lumânare.

rezemați de-un gard

veți striga în văzduh rugăciuni

fără să fie auzite  nici măcar de-un copac.

deci, vă spun, cât încă mai aveți timp

și nici un clopot nu sună liturghia în valea plângerii…

cine ești de-mi ascuți gândurile

schițând apoi cu mine iarna

s-a depus în târziul zilei gheața

peste ochii noștri

cum aș vrea să fiu o radieră

să (mă) șterg din anotimp

aș vedea întâia oară

dimineața

ca pe o barcă

fără vâsle

să plutim nesperat

în ape tulburi.

10 Dec. 2013…

În umbra timpului de altădată...

Pe pajişti fug licornii;

Bătrânul scrib de nove în baladă…

1."tot regină ai rămas" pe eșafod călăul curge cum își leapădă ochii pe gâtul ei de lebădă numai cântecul întârzie să se audă tandru picurat din ochiul de sticlă moartea nu ne poftește la masă ne lasă flămânzi pe drumuri întunecate se numără strigătele în durere fiecare vocală își găsește crucea umărul duce până la capăt singurătatea din urmă



2. zodia nu contează nici măcar…

în viitoarele piramide înghețate faraonii vor visa la veșnicie

doar sunt zei la naiba

.................................

în loc de aripi sau mai știu eu ce aberații de poet

pe caii mei cresc flori de măr pentru fluturi albi

sub copitele lor se răsfrânge iarba

precum o răstignire de curcubeu printr-o lacrimă

aproape mai verde decât toate încercările mele idioate

de a colora nisipul deșertului cu un bob de rouă

caii aceștia…

am trecut strada cu o pisică

pășea pe umbra mea cu toate cele șapte vieți

singure

tăceau…

Trec dincolo de realitate cu gândul,

îmi place să stau ghemuit în coaja unei amintiri,

de aici urmăresc liniştit toate anotimpurile

cu grijile şi neînsemnătatea lor,

deschid pleoapele viselor şi văd diformitatea

lumii aşa cum e, cu credinţa şi batjocura ei,

cu lacrimile şi zâmbetele ei neştiute,

văd icoane cu sfinţi coborând din cer

ca o ploaie de stele, niciodată verde,

niciodată adevărată, cimitire cu flori

îngrădind o zare, orologii schilodite de…

m-ai legat la ochi să ghicesc tranșeele dragostei

(oare există întuneric pentru așa ceva?)

am găsit repede colțul  în care soarele își despărțea razele secetoase

de restul holdelor

câte mănunchiuri sunt ale mele? câte? câte?

dar vocea mi s-a lipit de zid

și s-a cutremurat lumina…

lângă mine un soldat de zăpadă rătăcit printre bețe de chibrituri

desparte batalionul icoanelor cu fluturi

odată reprezenta forfota…