În dimineața aurie de sfârșit de septembrie

Îmi port agale pașii printre livezi și vii.

Mă îmbată parfumuri de căpșunică

și măr, de iarbă stropită cu briliante și reavăn

de crâng. Scântei în dimineață, lacrimile de bucurie

ale florilor de cicoare și gălbenele târzii

îmi surâd printre firele de smarald

și covorul umed în nuanțe estompate

de aur vechi brodat cu rubiniu și chihlimbar.

Bora îmi răscolește suflarea și

ramurile-mi închină…

În noaptea de Sfântul Andrei

Cerul mă scrutează cu ochi de genuni

din întuneric, fără margini, magnific,

pictat cu miriade de stele scântei.

Din înalt, luna cu palida-i față

ascunsă jumătate de umbrele ei

Privea încruntată. Te văzuse iubite lunecând

Afară din castelul tău de iluzii și gând

Furișându-te șerpește, căutând

ascunziș în unghiurile secrete ale căii Lactee.

Cu ochii-ți de sfinx ce scrutau din înalt, m-ai zărit.

Otrava…

În faptul serii și-a prins

Iubirea piciorul în ochiul furtunii

Nestins. S-au răzvrătit norii

Peregrinii văzduhului, au năvălit

Hoardele lor peste fenicșii cântători

Și i-au închis în temnițe de neguri

Sub Carpații din nord

Lipsind de alai apusul soarelui.

Au pălit razele și au plâns lacrimi

De jar peste ochiul furtunii,

Au aruncat iubirea în temniță

Marfă de schimb. Inima păsării

Fenix își așteaptă perechea

Ascunsă în…

Mă privește luna cu ochi de sfinx

Când ascult tăcerile nopții  învăluită

În umbre. Îmi ascultă pulsurile inimii

Clopote în urechile întunecimilor.

Cum visurile-mi scrutează umbrele

Stelelor, căutând urmele iubirilor

Ascunse în undele umbrelor.

Mă veghează ascuns în întunecimea frunzișului

Ochiul păsării nopții. Plânsul inimii

Se prelinge în valurile întunericului

Nepătruns, tremurat ascultând

Înfrigurat de dor, cufundându-se în…

Pășeam în visul meu,

Pe cărarea de la poala pădurii Bădău, bunico

Era pe-nserat,când ziua cu noapte se-ngâna.

Flueram încetinel,un cântec,ce-mi venea

În suflet din vremea,când cu tine de mână,

Mânam turma de oi pe poiene umbrite,

La Râpele și lângă bătrâna fântână.

Și tu, bunică demult... încetișor...

Același cânt tânguios,dulce,cu privirea pierdută,

Spre codrul întunecos și bătrân, printre dinți fluerai.

Se coborâse-nserarea, vremea era…

Am privit cu durere,lumina cum se frânge,

Se surpă,în ochii oamenilor, ce pierdeau orice

Speranță,lăsând locul tenebrelor,disperării

Și a-ncolțit în inima mea, dorința

De a deveni constructor.

De a ridica din nou, în picioare din pulberi,

Castelul certitudinilor și credinței oamenilor

În năzuințele mari, în magia ascunsă-n iubire

De semeni, în a dărui un pic din ce-avem bun

altora, vitregiți de potrivnică soartă.

I-am clădit temelii…