Strigăt prevestitor

[giurgiu maria]

Pășeam în visul meu,
Pe cărarea de la poala pădurii Bădău, bunico
Era pe-nserat,când ziua cu noapte se-ngâna.
Flueram încetinel,un cântec,ce-mi venea
În suflet din vremea,când cu tine de mână,
Mânam turma de oi pe poiene umbrite,
La Râpele și lângă bătrâna fântână.
Și tu, bunică demult... încetișor...
Același cânt tânguios,dulce,cu privirea pierdută,
Spre codrul întunecos și bătrân, printre dinți fluerai.
Se coborâse-nserarea, vremea era tomnatică,
Răcoarea și vântul de seară, covorul de frunze
Cafeniu,visător și neliniștit răscolea,
Oile la fântâna din Cireșu în vale,adăpai,
Cărând cu coferul apă în jgheabul ,
Meșterit de dogarul Marin,
Dintr-al nostru cătun,
Dintr-un trunchi scorburos de gorun.
Mi-amintesc bunico ca azi ,
Cum din râpa adâncă, ce sfâșia
coasta împădurită spre deal,
A țipat strident, sfâșietor ,glasul
Unei jigănii ce venea parcă din tărâmul
Celălalt .Tu ai încetat să mai cânți, ai încremenit,
Ca lovită de-un fulger și speriată ai murmurat:
-Oooh,Doamne ,fii în veci lăudat!
Oare ce fatalitate vrea să-mi vestească,
Cățelul pământului, ieșit la marginea drumului
De sub cruci,din cotlonul său întunecat,
Sub clarul de lună, acum pe-nserat?
Eu o copilă ,simțeam că mi s-a făcut părul măciucă
Pe cap, la auzul țipătului misterios al jivinei,
Ce înserarea, a sfâșiat și te-am întrebat,
ascunzându-mă-n spatele fustelor tale:
-Bunico! Era acela lup,sau balaur înfometat?
Mi-ai răspuns,cu glasu-ți trist,resemnat
Mângâindu-mi protectoare, capul
Și strângându-mă ocrotitoare mai aproape,
Lângă poalele șorțului tău înflorat:
-Nu copilă! Era țâncul pământului,
El ,prevestește mereu, dinainte
Când cineva e pe cale să plece pe un drum,
Pe unde niciodată,un muritor viu ,
N-a umblat!
În vis, mă întorc în spirit și-ntreb:
-Unde ești tu acuma bunică?
Înainte să pleci tu, pe drumul cu sens unic,
Cățelul pământului, iarăși în noapte,
Sfâșietor,la marginea râpii,
Cu glas de malaugur, a lătrat.

[Ion Lazăr da Coza]

Înțelegem că postmodernismul promovează un hotar foaaaaarte subțire între poezie și proză, însă niciodată nu ne-a îngăduit să renunțăm la limbajul liric, la figuri de stil, la esență și simbol.

Am citit o povestioară peste care a plouat cu virgule (unele căzând chiar între subiect și predicat!), cu blancuri la liberă poftă, cu chestii redundante, cacofonii etc., etc.

da Coza