dacǎ aș dori ceva

aș cǎuta inexplicabilul

dacǎ aș cunoaște ceva

aș ști cǎ este un drum

sunt însă confuzǎ

trecând prin mine șuvoaie de neînțeles

oprindu-se doar ce

respiră ca somnul

în profunzime

dar mǎ trezesc

luminată ca o cometǎ

ce zboară de-a lungul mileniilor

aliniate impecabil dupǎ…

când analizezi cuvintele

îți trebuie curaj

să le omiți tăcerile

pe treapta îngustă

a înțelesului

din priviri poți citi

primele impresii

apoi gândurile curg ploaie

rupând stăvilare

așezate amprente de-a lungul întâmplării

 …

prima oarǎ

ai întins amândouǎ mâinile

salvându-mǎ

a doua oarǎ

m-ai întâmpinat cu sufletul strǎlucind

ca pentagrama fosforescentă

în luminǎ

migrasei în dimensiunea mea

strǎbǎtând-o ca pe viațǎ

i-ai deschis ușa

aruncând privirile-nainte

când…

când firul de iarbǎ

sparge pământului coaja

suspinul își înfige rădăcinile

în adâncul nopților mele

neasemuit dor răsare

din avalanșa verdelui crud

întind mâinile să te caut

prin depărtări

neascultate de vânt

îndoind liniștea așteptării…

renasc

în fiecare dimineaţă

acoperită de fâneață proaspătă

și câteva aripi

aplecate deasupra câmpului meu  de cuvinte

cu arterele pline

de o nouă lumină

în simbioză cu existența călătoresc 

atingându-ne umerii

și vorbele

atunci când…

ridică storul dragul meu

să mă așez mai bine

pe brațul aestei dimineți

acoperindu-mă de frunzele unor uitări

prea multe zvârcoliri

mișună ziua-n amiaza mare

și nicio țipenie de om nu ascultă frământările

ce răsună-n ropot

pe-acoperișul mansardei

 …

ce ieri aveau miros de toamnă

astăzi

îşi odihnesc menirea trecătoare

sub ropotul de frunze galbene ce zboară

încă un an

şi încă unul

pe rând plutind în toamne viitoare

cuvinte simple pe care le rostesc

cadenţe bat în piatra de hotar

a anotimpului ce-n…

să lăsăm aprinsă

lumina din noi

să străbată întunericul

când își deschide ochii

hipnotizând neuronii cunoșterii

să-i drenăm licărul

între cuspidele și solzii de sub coaste

pășind peste ispite

în poante apăsând certitudini

să răsturnăm…

am știut

că averea din cămăruța mea

era viața

și un vis neterminat

am negociat cu ursitori

să-mi dea zborul

penetrând arealul iluziilor

ascultam simfoniile frunzelor

plimbate de arcușul vântului

deliberând…

nu mai știu să iubesc

îmi spuneam

când vorbele se diluau

pe rând

într-un râu prin care curgeam

condamnată să întorc zările

cu fața spre suflet

rar ieșeam din matcă

odată cu luna

arcuită pod peste vad

peste undele…

întâi s-a produs implozia

zguduind și cei mai îndepărtați pereți

de liniște

n-am luat cu mine nicio imagine din acea clipă

vântul a-mprăștiat în neant

realismul vederii

câteva frunze

prinse cu-n pețiol firav

de inima unei amintiri

adie vremea…

am aflat

că numai după ce sapi adânc

dai de ideile ce-ți despică memoria

și dacă fără vreun gând ascuns

urmărești fumul

care ți-a învechit viața

vei găsi ars răspunsul

care-ți cunoștea amănuntele

am învățat că decorul unui gând

se pictează cu degetele…