încearcă să se suie pe stâncile privirii

cu lacrima goală

cu ochii larg vărsați…

clipele bat toaca în aerul închis ermetic

într-un timp în care nu se mai moare de bătrânețe

când moliile rup din carnea omului șerpii se hrănesc cu suflete

costumați în  treceri efemere nu mai lăsăm urme …

Doamne

nu e seceră de lună…

ai cu aroma

de vişină putred(ă) încălzit

când îmi curge nasul

în batista de dorul ochilor.

(Aşa se face mortarul.)

Îmi pun temelia

şi la bază îmi îngrop suferinţa.

Acum

aştept cărămizile roşii

de soare pe cerul albastru

cu galben copt

să le dau pauza de masa

furnicilor

la ştergarul din colţ

de la ochiul meu…

mă cunoști drept femeia cu multe anotimpuri sub pleoape

îmbrac tot atâtea iluzii câte gânduri am ascuns

în sânul poeziei mele

lumea se pictează în urma noastră plopii

își scutură luna prin frunze

te-ai adânci în gustul pielii mele

odată cu noaptea sfredelită-n călcâiul neliniștii

sărutul tău ca o perdea peste memorie

îmi ține corabia pe linia de plutire

privește orizontul cum țâșnește în vitralii sparte

cât vezi cu ochii…

Principiul nisipului

Călcat în picioare…

O lună fărâmă se-ntoarce plăpândă,

Iar noaptea te uită, mai arde o vatră;

Din steiuri se-ncuibă potcoave de piatră…

De ce mă plângeți? Încă n-am plecat, 

deși îmi trece stolul foamei prin stomac,

deși aș bea, de sete, vin dintr-un butoi,

ca să uit de vremea scursă printre noi

și, spre dimineață, fără să-nțeleg,

aș bea numai moare, trupul să mi-l dreg.



nu mai plânge, mamă, patima de-a bea

este moștenită. crezi că aș putea

să-mi reneg obârșia? nu, mămucă,-ți spun,

sunt…

la revărsatul zorilor linia orizontului are gura căscată

rumegă stelele cu nume de om și le înghite 

infinitul e un stomac al timpului prin care

Dumnezeu își face veacul de singurătate

cerul aruncă asul de sub mânecă pe la șapte fără ceva

pe masa tăcerii doar zgomotul pașilor și-un câine flămând

o cutie de carton o coloană vertebrală rezemată de stâlp

e frig și primăverile îi tremură în vânt se aud florile cum mor

nu numai…

meu e că nu ştiu

să mă satur.

Înghit timpul

nemestecat de foame

dintre cafeaua proaspăt macinată

de distanţa somnului,

cu fumul strangulat

în gări de tren,

fără legătură directă

cu tine

pe celălalt ţărm

unde mi-am lăsat sufletul  

atunci

când tu dormeai

în visul

cu mine.  

  …

e târziu, dragul meu

luna și-a luat lumina în brațe 

nu mai veghează tabloul nostru nocturn

liniștea ne înghite ca o sugativă

fără să întrebe când se zbat în noi

iubirile ridicând câte o povară

pentru fiecare anotimp

e târziu, dragul meu

pieptul tău îmi primește (ne)odihna

legănând în suspine obrazul ascuns

orele se șterg fără urmă

va mai fi o dimineață 

înainte de tăcerea plăpândă

pe firul…

Azi sunt de mine detaşat, sunt un alt eu,

pământul strigă paşilor să se oprească,

nu mă-nţeleg şi-n explicaţii, foarte greu

pot da răspuns la o-ntrebare nefirească.

Mă contrazic în gânduri fără nicio vină

negativist în tot ce pozitiv ar trebui să fie,

părerile sunt împărţite dincolo de cină

iar haosu-i stăpân pe-ntreaga armonie.

Pe buze-au îngheţat şi şoapta şi cuvântul

ecoul spart s-a prăvălit în liniştea…

în trecut nu-i chiar așa de cald

prezentul are gustul staticului și-al rutinei 

mai bine dau o raită prin mine să văd ce-am mai făcut

odinioară

închid ochii fizici și deschid interiorul

ai zice că-i un soi de beci dar e un pic mai altfel

cel puțin aparențele salvează

amintirile par ordonate incolore pe alocuri

tăcute tresar la atingere li se pun…

ne însuşim întunericul

fără a gândi că prin traheea noastră

poate circula

ceea ce mulţi numesc libertate

dacă i-ai  asocia lumina

poate n-ai fi nevoit să renunţi

în lagună e linişte

cuvintele ei sunt frunze

prin vântul ca un cimitir

 în care mor sunetele

pe rând cum stelele se sting

fără nume

dincolo de oglinzi stă adevărul

oglinda

se risipește-n neliniștea aburilor

umbrele  trec în șirul alfabetului persan

cuvântul din tine îmbrăcând litere aldine

întunecă ramele dimineții

argintante-n necuvântări



liniștea goală

scrijelește iriși sângerii

picură lacrima 

pelinul



un tu ieri

un noi astăzi

ecoul necuvintelor

sugrumă vocalele…

de mii de ani peștera mea privește un râu imens

un râu cu sânge de culoarea cerului

peștera mea îl mângâie doar când vine ploaia

cu praful ei și cu puțin din pielea frunții sale…

de ghiocei din barbă,

într-o stare de nervozitate

necontrolată de mine,

a dispărut

sub aparatul de unică folosinţă

aplicat în toate direcţiile

feţei ce nu mă lăsa

să văd desenul din lună.

Eram prea mic,

(nici părul ce-mi umbreşte

ochiul

nu puteam să-l văd)

(a)plecat adânc la poarta

-n care…