Mama

mama este cântecul de dor
care sfâșie văzduhul sufletului
din depărtate zări
sfidând legile
timpului
mama este rădăcina spre identitatea
care îndepărtează linia orizontului
din lumina ochilor
sfidând legile
cunoașterii
mama este lumina spre poarta iubirii
care spală cu iertare gestul bolnav
al fiului rătăcitor
sfidând legile
reverberației
mama este trecutul etern al vremii
care urzește viitorul omenirii
din dragoste și chin
sfidând legile
Apocalipsei
mama este drumul spre casă
pe care îl străbați cu gândul
din depărtări
sfidând legile
dorului
mama
e trecutul
care înnoadă viitorul de prezent
sfidând iarna vieții...

Spre lumină...

În flacăra mistuitoare-a vieții,
Te istovești de-atâta frământare
Și simți nevoia de a fi doar singur
Cu tine și cu depărtata zare.

Te izolezi în camera obscură
A gândului ce mut te sfredelește,
Iar căutări febrile despre tine
Te-mproașcă de mâhnirea ce pocnește.

Găsești nefericiri ce stau la soare,
Să-și lumineze calea către tine
Și-atunci sfârșești în criză muribundă,
Ieșind ca orice floare la lumină.

Cum apa...
Cum apa ne spală privirea și chipul
Și ne dă puterea de-a fi peste veac,
Eu mă spăl cu dragul de tine, iar timpul
Îmi dă bice drept leac.

Cum râuri se pierd în adâncul de-albastru,
În marea cea mare de veacuri, mereu,
Mi-ai pierdut iubirea, dar încă-mi ești astru
Și îmi ești Dumnezeu.

Cum fluvii se adună-n marea cea mare
Și-și duc peste timpuri povestea de ani,
Așa îți adun eu iertarea, pe care
O descânt la șamani.

Cum valuri se sparg în nisipuri de aur,
Ostoind în răstimpuri furtuni care vin,
Eu sparg nepăsarea-ți din suflet de ghiaur
Și-mi fac flori din pelin.

Cum marea nu seacă și-ncântă privirea
Cu albastrul unic sub cerul senin,
Nu-mi seacă din inimă totuși iubirea,
Te iubesc, dar mi-ești spin.

Cum se-aprind răsărituri din marea adâncă
Coborând rubine pe raze fierbinți,
Eu aprind iceberg-ul iubirii pe stâncă,
Chiar și-atunci când mă minți.

Cum vaporul plutește pe marea întinsă
Și istorii își scrie prin porturi mereu
Ancorez cu speranță iubirea învinsă,
Tu îmi ești Dumnezeu.

Marea

A cuprins tot infinitul în oglinda de rubin
Și-n adâncuri poartă mitul răsăritului divin.
În străfunduri neștiute, neumblate nici de pești,
Ne afundă griji mărunte, spălând bolile lumești.

Peste valul plin de spume poartă marea zile triste
Și le sparge surd pe țărmuri, lăsând clipe autiste
Să le însorească zarea, să le mângâie-n surdină,
Să le vindece chemarea spre azurul de lumină.

Peste valul liniștit, unduit sub raza lunii,
Poartă marea, zi de zi, povești multe cu nebunii
Ce iubesc sublim cântarea cerului căzut în larg
Și-a apusului cu flăcări, care-anină-ntr-un catarg.

Pe întinsa ei oglindă, care-și prinde ceru-n chingi,
Marea scrie cu lumină versuri dulci, ce le atingi
Mort de-o dragoste turbată pentru infinita zare,
Pentru noapte și-a ei lună, care se cufundă-n mare.

În adâncul mării mele caut anii ce-au trecut
Și iubirile tăcute care-au fost și le-am crescut,
Le sculptez cu versuri calde pentru cei ce pot citi
Cartea zbuciumului mării, care îi va ispiti.

Le adun corola vieții și-o dau jertfă fără milă
Curcubeului ce-l poartă sus, pe aripi, o acvilă
Ce-mi vânează somnul aprig și mă sfâșie-n tăcere,
Spălând sufletul cu marea, ce stihuri ofrandă-mi cere. ..

Flori de păpădie

Galben puf de păpădie,
Încărcat cu praf de soare,
Mângâie călcâiul Evei,
Care aleargă printre floare!
Dă-i din catifeaua ta,
Mult parfum de floare rară
Și coboară-i lin în suflet,
Verde crud de primăvară.

Lilicea de floare sfântă,
Mărturie de iubire,
Fii aproape de cei tineri,
Dă-le strop de fericire!
Ocrotește-a ta corolă
De vânt rece și de ploi,
Din mirifica sămânță
Naști iubirea între noi.

Pune-a ta sămânță sacră
În vânt lin de primăvară,
Du-o pe întreg pâmântul,
Și fă-ți firul să răsară,
Pentru cei ce-și spun povestea
De iubire și amor,
Dar și pentru-acei ce-și poartă,
Dragostea cu chin și dor!

Flori de soare desenate,
Pe a câmpului verdeață
Sunteți pete de lumină
Și dați sens în a mea viață!
Disc de aur și lumină,
Rupt din bolta cea senină
Naști în viață primăvară
Și-asfințești toamna-n grădină.

Floare plină de iubire,
Lasă-te purtată-n salbă,
Tu ești rază de lumină,
Nu mai ești o simplă nalbă!

Primăvara în grădină

Zăpada s-a topit alene

Și primăvara bate-n poartă,

Pe firul ierbii, ea așterne

Covor de flori, țesut cu artă.

Cu primul zvâc, purtat de-un mugur,

A ferecat a iernii ușă

Și-acum pictează cu un grangur,

Flori pe alee... Ce ghidușă!

Grădina este-n sărbătoare

Și-și țese haina ei frumoasă,

Cu raze blânde, uimitoare,

Ce-au încuiat a iernii casă.

Un toporaș și viorele

Sărută iarba din răzor,

Iar ghiocei, ca niște perle,

Desfac căpșorul spre pridvor.

Azi, pe aleea din grădină,

Narcise zvelte, zâmbitoare,

Ne-aduc un flyer de lumină,

Cu raze calde de la Soare.

Și-n tremurul de bucurie,

Ce-l mângâie-n surdină vântul,

Se naște o parfumerie,

Cum n-ai văzut pe tot Pământul!

Covorul parfumat te-mbată,

Cu-al primăverii verde-alai

Și, în grădina fermecată,

Pășești pe-alee ca un crai.

Singurătate în doi

Două unde de lumină,

Două umbre de tăcere

Stau și se privesc în față,

Se lovesc crunt, cu durere.

Două pete de albastru,

Două tonuri reci și dure

Își petrec singurătatea,

Peste timpuri lungi și sure.

Două adieri firave,

Două frunze ruginite

Caută în zi și-n noapte,

Doar răstimpuri liniștite.

Două minți tulburătoare,

Două chipuri răvășite

Se privesc străin și aspru,

Printre ore și clipite.

Două  stele căzătoare,

Au apus în dimineață,

Ard pe rug de răsărit,

Și se sting din astă viață.

În Eden de muritor,

În al vieții dar ceresc,

Doar singurătatea râde,

Când te pierzi și când greșești…

Doar singurătatea sparge

Cupa ta de fericire

Și-n pocalul cu tristețe,

Toarnă vis și amăgire.

Dar amăgirii

Ți-am așezat în palmă

Grădina sufletului meu,

Iar pumnul tău strivit-a

Și mugurii, și picurii de rouă…

Ți-am așezat în plete

Iubirea infinită,

Iar tu cu palma ta

Ai risipit - o-n vânt…

Ți-am așezat în brațe

Albastra mea credință în iubire,

Iar tu ai sufocat-o

Cu jocul amăgirii.

Deschide poarta sufletului tău…

Deschide poarta sufletului tău

Și lasă-mă să fiu o mică rază,

Venită din albastrul infinit

Și din durerea ce mă ține trează.

Deschide palma mâinii tale

Și lasă-mă să fiu o adiere,

Venită din seninul cerului,

Din timp edenic fără de durere.

Deschide ochiul de pe fruntea ta

Și lasă-mă să-ți fiu doar mângâiere,

Venită din albastrul Univers,

Din infinitul sacru, de tăcere.

Viața e un bal mascat

În viața noastră, oameni ni se spune,

Dar timpul ne transformă într-o mască,

Ce-o afișezi pe chip, când ieși în lume

Și joci un rol de dur sau gură cască.

Vecina mea e-o mască reușită

Și mă holbez din când în când la ea,

Pe mulți bărbați îi bagă în ispită,

Dar masca mea, de om fidel, n-o vrea!

Nevasta mea e omul ce pozează

În masca ei, de-o viață, a cinstită

Și-acum vecinul meu o intubează...

Eu tac... e medic-șef, iar ea-i răcită.

Sunt împlinit că stăm la mama-soacră,

Nu poartă masca ei de poamă acră,

E-o doamnă, pentru noi, ea se consacră,

Dar pentru ea, doar fiică-sa e sacră.

De șeful meu mă minunez mereu,

E responsabil, are măști la greu,

Colegii îi sunt prieteni, însă eu...

N-am bonus, la chenzină, niciun leu.

Cu-acei ce au biroul lângă mine

Își pune masca lui de cumpătare,

La mine, însă-atuncea când mai vine

Cu masca lui, mă bagă în teroare.

O viață-am căutat și eu o mască

Să-mi fie bună-n orice-mprejurare...

M-am săturat de rol de gură cască,

De tolerant, de prost și de frustrare!

M-am învârtit să-mi fac o mască dură

S-o port mereu, dar am îmbătrânit...

Nevasta-mea, c-o gură cât o șură,

M-a luat la zor... și-atunci m-am potolit!

Te-nvârți în lume și-ți încerci norocul

Cu măștile ce tu le zămislești

În funcție de fire și de locul

Pe care-l calci... Și-așa îmbătrânești!

Și vine vremea, când Destinul strigă:

‒ Jos masca, frate! Ce-ai făcut în viață?...

Și-atunci, Divinitatea te obligă,

Să spui de-ai fost un Om sau o Paiață.

Pe scena țării

Pe scena țării, comi-tragedia

E arta care place tuturor,

Deși ni-i greu, trăim euforia

Gustată  de oricine din popor.

Democrația, azi, e-o mască hâdă,

Prin care mii de patrioți pretinși

Se străduiesc ca să ne dea o pildă:

Cum să furăm și să nu fim închiși.

Prin votul nostru benevol, se pare,

Că am ales de fiecare dată,

Actori ce poartă măști și sunt în stare

Să joace teatru ieftin, deocamdată.

Am încercat zadarnic, ani de-a rândul,

Un sfert de veac, să-alegem altceva,

Căci măștile-ordinare-și schimbă fundul

Și sunt tot lipitori, altundeva.

Precum gândacii, de culori diverse,

Se tot cocoață-n slăvi, se-nghesuiesc

Și stau la soare, consumând pe-alese,

Ne dau gogoși și-apoi se înmulțesc!

De-a lungul vremii-am căutat soluții

Ca să scăpăm de măștile cu rât,

Prezentul ne creează doar discuții

Care sfârșesc în vorbe... Doar atât!

Pe scena țării, comi-tragedia

E-o artă care are viitor,

Actorii ei ne seacă visteria,

Poporul încă tace-ndurător...

Tweety și școlărița

Vacanța,  iată, s-a sfârșit

Și nu mai sunt la grădiniță,

Pe poarta școlii am pășit,

Voi fi, de astăzi, școlăriță!

Elev la școala mea, acum,

E și Tweety, puișorul,

A  venit iute de pe drum

Și, chiar acum, și-a oprit zborul!

În aventura de-a cunoaște

Colegii de la noi din clasă,

A poposit și recunoaște:

‒ De ce se-ntâmplă mie-mi pasă!

Elev e și colegul meu

Din grupa mare preșcolară

Și, cu emoții, el și eu,

Trăim o zi caniculară.

Dar Tweety spune:  ‒ N-are rost,

Să fii așa de emotiv!...

Că eu în școală am mai fost

Și tot ce vezi e atractiv!

Apoi privește prietenos,

Ne dă curajul să intrăm

Pe un tărâm de basm frumos,

Pe care o să-l colindăm!

Ne spune apoi ștrengărește:

‒ Fiți curajoși, că va fi bine,

Atâta vreme cât pășește

Învățătoarea lângă tine!  

Și despre doamna? Iată vestea!

Este dibace ca o zână,

O să ne poarte prin povestea

Cu zmei culcați de fapta bună.

Vom prinde aripi de voinici

Prin taina slovelor din carte,

Vom crește, cât suntem de mici,

Doar de ce-i bun, vom avea parte.

Și-om aduna cu doamna mea

Buchetul clasei noastre, care

Va fi încântător ca ea,

Cu flori frumoase, zâmbitoare.

Îmi încui teama în cutia

Pe care Tweety ne-o arată

Și îmi închei peripeția

Cu un curaj de mare artă:

Promit părinților și doamnei

Doar fapte bune în cunună

Și-aștern în lunga trenă-a toamnei

Portretul meu de fată bună.