Gramatica limbii române (III)

[Valeriu Anghel]

Lexicografia, reforma învățământului și limba română

 

Obligația de a pune la îndemâna celor care utilizează ca mijloc de comunicare limba română (adolescenți și maturi de diferite profesii, unii câștigându-și existența din punerea cuvântului în pagină ori rostirea acestuia în public) un „Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație“ actualizat, atractiv la lectură și ușor de mânuit ca volum revine Academiei Române, prin institutele sale de lingvistică.

            Într-o epocă în care libertatea de expresie a îngăduit oricărui individ cu bani să înființeze un jurnal,o editură, un post de radio sau tv, fără ca produsul cultural respectiv lansat pe piață să treacă mai întâi pe sub ochii unei persoane cu pregătire filologică, comunicarea în limba română a intrat în criză. Din acest motiv, greșeli de scriere sau vorbire se întâlnesc în toată mass-media românească, atât în cea scrisă, cât și în exprimarea prezentatorilor de știri, a moderatorilor de emisiuni sau a invitaților/intervievaților, unii dintre aceștia având titluri universitare și doctorate.

 

Norma lingvistică și uzul general al limbii

 

            În domeniul limbii, prin normă se înțelege o regulă care trebuie respectată. Noțiunea de normă lingvistică sau de normare a limbii presupune de obicei o unitate de vederi în privința recomandărilor, cel puțin a celor referitoare la aspectele formale ale exprimării corecte. Lucrul acesta este foarte greu de realizat, specialiștii necăzând de acord întotdeauna asupra regulilor ce trebuie recomandate vorbitorilor unei limbi. În afară de aceasta, în orice limbă sunt mai multe variante, pentru care cei ce utilizează în comunicare idiomul respectiv optează în mod diferit. În această situație, la întrebarea „Cum e corect?“ este greu să se dea un singur răspuns, limba fiind un fenomen viu. În plus, o personalitate marcantă – literară, politică sau științifică –, recunoscută ca atare de pături largi ale societății, poate crea un stil, un mod de exprimare, însușit și de alții, așa cum s-a întâmplat cu limbajul poetic al lui Mihai Eminescu sau cel din scrierile sale politice, care au stat la baza limbii române standard vorbite astăzi și a limbii noastre literare.

            În materie de corectitudine a folosirii cuvintelor nu avem deci reguli unice. Uneori și norma lingvistică recomandă o formă greșită aflată în uz, cum este anticameră, pentru că așa am împrumutat-o din italiană (anticamera) şi franceză (antichambre), deși anti- înseamnă „contra“, „împotriva“ (antiterorist), prefixul cu sensul de „înainte de“ fiind ante- (antevorbitor). Sunt însă cazuri când se impune norma lingvistică: verbul a detalia a înlocuit pe a detaila, considerându-se că primul s-a format de la detaliu („amănunt“), preluat din italianul dettaglio şi nu de la verbul détailler din franceză. Alteori, forma recomandată de dicționare este cea impusă de uz. Este vorba de așa-zisele forme hipercorecte (greșeli din teama de a nu greși): mesadă în loc de misadă (cum este etimonul grecesc) din teama de a nu greși ca în fimee în loc de femeie.

 

Flexiunea substantivelor cu formă latină

 

            Primul pe care îl supunem atenției specialiștilor și publicului este substantivul compus mass-media, prescurtare a locuțiunii englezești mass communications media, care desemnează „totalitatea mijloacelor și modalităților tehnice de informare și influențare a opiniei publice (radio, televiziune, presă, poștă, cinema, internet etc)“. Sintagma englezească este o structură lexico-gramaticală care în noile gramatici s-ar numi grup nominal având ca centru substantivul media, ceilalți doi termeni (mass și communications) fiind constituienți ai grupului, legați sintactic și semantic de acesta.

În „DOOM¹“ din 1982, mass-media este înregistrat ca substantiv neutru, numai cu formă de plural, media fiind pluralul cuvântului latin medium, care aici înseamnă „mijloc“. În „DOOM²“ din 2005, mass-media devine substantiv feminin la singular, cu flexiune: „prin intermediul mass-mediei“, pluralul substantivului care formează centrul grupului nominal fiind percepu de vorbitori ca singular și acceptat de Academie ca normă.

Nu același lucru s-a întâmplat cu substantivul curriculum (în latinește „scurtă alergare“), absent în „DOOM¹“, iar în „DOOM²“ înregistrat doar ca latinism, „substantiv neutru“, deși într-un „Dicționar de pedagogie“ din 1979 apare (corect) și cu forma de plural curricula, formă pe care profesorii universitari o folosesc și astăzi când vorbesc despre programele școlare și conținuturile învățământului.

Ce s-a întâmplat între timp nu este greu de aflat pentru cei care se mai uită și prin alte cărți, nu numai în cele puse în brațe de Consiliul Național pentru Curriculum în 1998, odată cu reforma învățământului inițiată de Andrei Marga.Președintele acestui consiliu a fost un oarecare Alexandru Crișan, doctor în nu știu ce, care a împrumutat termenul din literatura de specialitate americană, la extinderea conceptului contribuind în 1902 pedagogul John Dewey, cu „The child and curriculum“ („Copilul și curriculumul“), redefinit în 1949 de R. W. Tyler în „Basic Principles of Curriculum and Instruction“ („Principiile de bază ale curriculumului și instrucției“). Am citat cele două titluri în original și în traducere pentru a se observa cât de ușor se integrează curriculum în enunțurile din engleză și cât de greoi (mai că-ți scrântești limba!) forma articulată de singular în română, față de pluralul curricula, pe care vorbitorii îl declină la fel ca pe media („prin intermediul curriculei școlare“).

Ce vreau să spun: dacă în literatura de specialitate nord-americană prin curriculum se înțelege programul de activități școlare în integralitatea sa (planuri de învățământ, programe școlare, manuale și metodici de predare, experiența de învățare a elevilor și evaluarea rezultatelor, de ce nu folosim pluralul curricula, perceput în tradiția românească tot integrator, dar la o formă de singular a cărei flexiune nu inhibă pe nimeni?

 

Accentul fonetic: forma corectă și tendințele uzului

 

În limba română accentul nu este fix ca în franceză (unde stă întotdeauna pe ultima silabă) sau ca în maghiară (unde e așezat pe prima silabă a cuvântului), ci liber, în sensul că poate sta pe orice silabă. Din aceste motive, nu se pot da reguli stricte de accentuare, ci doar recomandări bazate pe principiul etimologic, tradițional-istoric sau dictate de uz, acestea din urmă impunându-se aproape întotdeauna. Academicianul Al. Graur, de exemplu, s-a chinuit 20 de ani să impună pronunțarea etimologică a cuvântului epocă cu accentul pe „o“, ca în francezul „époque“, de unde provine, dar n-a reușit, rămânând corectă forma cu accentul pe prima silabă.

             O bună parte din cuvintele împrumutate din franceză sunt accentuate pe ultima silabă (adaptór, indicatór, predicatór, reformatór), dar și pe penultima (dóctor, inspéctor, léctor, véctor). Avem însă și cuvinte cu ambele accentuări acceptate (ántic – antíc, íntim – intím, profésor – profesór, tráfic – trafíc). În alte cazuri, când numai una din cele două accentuări este considerată literară, se acceptă accentuarea pe silaba finală (caractér, fenomén, matúr, simból și nu carácter, fenómen, mátur, símbol).

Reforma curriculară din 1998 și apoi cea gramaticală din 2005 au adus în limajul cadrelor didactice câteva cuvinte pronunțate de unii cu accent pe ultima silabă, ca în franceză (conceptór de curriculum, conectór sintactic, descriptór de performanță), iar de alții cu accent pe penultima (concéptor, conéctor, déscriptor), similar altor cuvinte din familia lexicală a acestora (concépție, conéctică, descríere), accentuările din urmă fiind pe cale de a se generaliza. Sintagma descriptor de performanță este de fapt un calc lingvistic după expresia englezească band descriptor („descriptor de bandă“), descriptor pronunțându‑se cu accentul pe penultima silabă.

(va urma)

[Lucian Daniel Dumbravă]

Dacă nu vă citesc, tind să ajung un infatuat, când lecturez din ce postaţi aici, am tendinţa să mă complexez. Oricum, am toate motivele să vă mulţumesc (din nou) pentru tot ce îmi şi ne împărtăşiţi prin cuvânt. Acela corect.

[Valeriu Anghel]

Onorat, d-le Dumbravă! Mulțumiri, d-nă Iris Marinov!

Prof. Valeriu Anghel

[Dorina Cracană]

Mulțumim, d-le profesor! Util material!

Cu admirație,

[gina zaharia]

Mulțumim, domnule profesor! Toată prețuirea!