Dialog

[Ana-Maria Butuza]

Cred că înnebunesc,
zic,
am o pasăre speriată
zbătându-mi-se în piept
și furnici pe limbă.
iar noaptea rotundă
stă pe umerii mei.

Tu ești nebună,
spui,
de când te știu.

Eu
nu știu
de când mă știi tu,
poate doar m-ai desenat
cu un creion obosit
pe pereții gândurilor tale.

Tăcem
ca două stele șchioape
desprinse de pe cerul gurii.

Dar
dacă înnebunesc
peste nebunia mea?

Poate
ar fi prea mult.

Pentru cine?

dacă pentru tine — nu.
pentru mine — da.

Dar tu mă iubești, nu?
așa cum sunt.

Da,
dar câteodată,
nu.

Uneori,
nebunia ta
mă face
să mă simt
ca o pădure
fără copaci.

Anormal 
de
normal.

Ca pasărea ta
speriată
care refuză cerul
fiindcă s-a săturat
să cadă.

[Ada Nemescu]

Lucidă conversația asta, în dublu sens, din afară către interior și viceversa. Sufletul, o pasăre.

aDa

[Denisa Curea-Popa]

Într-un fel ai spus că salvarea nu e in lume, ci în sine.

Semn de lectură 

[Tudor Cicu]

Un „Dialog” între adevărata poezie și eul interior, deși prin granițele lui rătăcești și dincolo... ori dincolo (în singurătatea mare a morţii), nu-i decât ecuaţia fiinţei rătăcitoare. Soluția ieșirii din această lume ce pare insuportabilă la dialog , totuși, cu adnotări imprevizibile ale unor felii din viața celui-care-scrie, ar fi putut fi o concentrare doar către eul interior.