Textele de proză participante la Concursul „Labirinturi autumnale”, ediția a IV-a, 2017 (pag. a II-a)

[Vasilisia Lazăr]

Pagina I AICI

 

        9. Steluța

 

          La marginea unei păduri trăia o familie săracă și amărâtă care abia își ducea traiul de pe o zi pe alta. Bărbatul mergea zilnic la pădure după lemne, fructe și vânat, iar femeia se ocupa de sărăcăcioasa gospodărie pe care o aveau. Cu ei trăia și o bunică, din partea tatălui, care era bătrână, bolnavă și zăcea la pat.

          Soția era slabă și palidă, iar boala pusese, treptat, stăpânire pe trupul său. Dar într-o bună zi s-a trezit însărcinată. Soțul a încercat pe cât posibil să aibă grijă de ea și s-o menajeze de la treburile mai grele.

          A sosit și ziua sorocului când femeia aduse pe lume o fetiță frumoasă ca nimeni alta pe pământ, dar din nefericire pentru familia sa, la naștere mama s-a stins din viață. A fost jale mare pentru soț și bunica suferindă la pat. După înmormântarea soției, într-un colț al grădinii lor la care a binevoit să vină preotul din sat ca să oficieze slujba religioasă conform obiceiului strămoșesc, bărbatul se trezi singur. Avea acum o dublă responsabilitate, să aibă grijă și de bunică și de fetița sa . Tatăl o lăsa cu bunica în pat, lângă aceasta, și pleca să muncească pentru procurarea bucatelor din care să trăiască.

          Fetița avea părul galben ca razele de soare, ochii albaștrii ca cerul senin  al primăverii, buzele ca fragile, iar în obrăjori avea două gropițe care îi dădeau un farmec aparte.

          Tata și bunica o îndrăgeau mult, dar aceasta din urmă nu putea să-i ajute cu nimic deoarece zăcea la pat. Singurul lucru pe care putea să-l facă era să țină fetița lângă ea și să-i vorbească despre viața ei din trecut sau să-i spună povești, pentru ca micuța să nu se plictisească în timpul când tatăl era plecat.

          Când fetița a început să meargă pe picioare, tatăl o mai lua cu el în pădure. Acolo micuța a auzit trilul plăcut și melodios al păsărelelor ce zburau jucăușe de pe o crenguță pe alta a falnicilor stejari, a văzut pentru prima oară cum zburdalnicele veverițe se cațără cu o iuțeală uimitoare din copac în copac, apoi a fost întâmpinată de iepurașii care țupăiau jucăuși în jurul său sau se ascundeau pe după trunchiurile arborilor ca la v-ați ascunselea. Mai în adâncul codrului avu ocazia să vadă „încoronatul” pădurii, cerbul, ce-și etala cu mândrie podoaba. Mai văzu pentru prima oară căprioarele ce-și purtau cu grijă puii neastâmpărați.

          În codru îi plăcea totul, adierea răcoroasă a vântului, freamătul pădurii, șoaptele ciupercilor, glasul duios al păsărelelor.

          Într-o zi, după un drum lung în adâncul pădurii de stejar, fetița obosi și piciorușele o dureau.

          - Tati, n-am găsit astăzi nici ciuperci și nici fructe. Ce vom mânca în zilele următoare?

          - Fetița tatii, ai obosit. Mă vei aștepta aici lângă tulpina acestui stejar, iar eu voi continua să caut ciuperci, fructe, faguri de miere. Poate vânez și un purcel mistreț.

          - Mă lași singură? Nu stai mult?

          - Fata tatii, nu vei rămâne singură! Stejarul acesta a adăpostit nu numai haiduci dar și simpli călători. Apoi companie îți vor fi păsărelele și fluturașii.

          - Și țânțarii! Ăștia mă înțeapă!

          - Dacă ai să le cânți cu glasul tău duios, ei te vor lăsa în pace!

          Și tatăl plecă.

          Fata rămase în compania vietăților pădurii. Așa se împrieteni cu puii de căprioară, cu iepurașii, cântă împreună cu păsărelele încât nici nu realiză când trecu timpul și începu a se însera. Ultimele raze ale soarelui de la orizont străbăteau cu greu printre frunzele arborilor și tatăl nu mai venea.

          - Vine seara. Ce s-o fi întâmplat cu tăticuțul meu? Oare s-a rătăcit? Ce mă fac singură noaptea în pădure? Cum ajung acasă? se îngrijoră micuța sfredelind cu privirea prin negura care cuprindea treptat pădurea și pe alocuri arunca umbre hidoase.

          Pe cer apărură treptat luminițe care licăreau neîncetat. I se păru că una dintre stele strălucea mai puternic și avu impresia că îi șoptește ceva. Atunci ciuli urechile să se convingă dacă este adevărat sau i se pare din cauza fricii care o cuprinsese.

          - Micuțo, să nu te temi. N-are de ce să-ți fie frică fiindcă bătrânii stejari protejează sufletele bune, iar aici ai numeroși prieteni necuvântători. Tatăl tău se va întoarce și veți ajunge împreună acasă, unde te așteaptă mama și bunica.

          La aceste cuvinte micuța făptură tresări și-i zise contrariată:

          - De ce mă amăgești? Sau nu ști adevărul ? Mămicuța mea nu mai este. Ea a plecat, la nașterea mea, într-o călătorie lungă de unde nu se va mai întoarce. Bunica mi-a zis că mama s-a transformat într-o stea și de acolo, de sus, veghează asupra mea. N-ai văzut-o printre voi și pe mămica mea?

          - Nu, n-am văzut-o! o dezamăgi steaua licărind trist. Dar îți promit că o s-o caut și o să-i spun că m-am întâlnit cu tine. Ce să-i transmit din partea ta, micuță făptură minunată!?

          - Să-i spui mamei mele că o iubesc și aș vrea să mă țină în brațe!

          - Așa voi face!

          - Dar tu nu poți s-o aduci la mine dacă o găsești?

          - Noi stelele coborâm doar o singură dată pe pământ, atunci când venim să luăm sufletul cuiva și să-l ducem înapoi la Creator. Fiecare stea aparține unui suflet. Și tu ai o stea, dar acum e foarte mică. Deocamdată steluța ta nu este cu noi.

          - Dar în seara asta am văzut o stea cum a brăzdat cerul și a coborât ca un glob luminos pe pământ!

          - Micuța mea, să nu te sperii de vestea tristă pe care am să ți-o dau. Acea stea a venit să ia sufletul tatălui tău și să-l ducă alături de sufletul mamei tale. Deja s-au întâlnit și sunt împreună pe vecie în Cer.

          - Nu se poate! și fetița căzu în șezut la rădăcina bătrânului stejar și începu să plângă în hohote.

          Steaua îi mângâie obrăjorii cu lumina sa palidă, îndurerată parcă și ea de nenorocirea care a căzut din nou peste familia micuței făpturi.

          - Cum să-l ia pe tata? Cum mă mai întorc acasă? Dacă mă sfâșie fiarele sălbatice? Ce va face bunica mea imobilizată la pat, singură? Acum mă are  doar pe mine, iar eu m-am rătăcit. Și chiar dacă reușesc să ajung, printr-o minune dumnezeiască acasă, eu sunt singură și mică și n-o pot îngriji.

          - Nu te speria făptură minunată, eu te voi însoți și-ți voi lumina calea până acasă cu razele mele la care se vor alătura acei licurici ce provin din pulbere stelară.

          Și astfel fetița plecă pe dâra de lumină făcută pe cărarea întortocheată din pădure de razele stelei, tristă și cu ochii scăldați în lacrimi de durere și disperare. Ajunsă acasă intră în camera bunicii și printre suspine zise:

          - Bunico, s-a întâmplat o nenorocire! Tata m-a lăsat în pădure și a plecat după fructe și fagure de miere și nu s-a mai întors. O stea mi-a șoptit că s-a prăpădit.

          Bunica izbucni disperată în hohote de plâns.

          - Draga mea nepoțică, ce se va alege de noi? Tu ești mică și neputincioasă  să poți lupta cu greutățile vieții, iar eu bolnavă la pat.

          - Nu te îngrijora bunico, o încurajă fetița. Te voi îngriji și voi avea grijă de tine până la sfârșitul zilelor tale.

          Și așa, zi de zi, fetița mergea în pădure după ciuperci și fructe ca să facă mâncare așa cum se pricepea ea. Bunica ofta și plângea într-una de mila nepoatei sale. Își dorea să moară, dar în același timp voia să trăiască, fiindcă n-o putea lăsa singură pe micuță.

          Când timpul era urât fetița sta acasă, iar când bătea vântul pe timpul furtunii simțea cum casa dărăpănată se clătina, iar când tuna se zguduia din temelii încât îi era teamă să nu se dărâme peste ele. Apăruseră deja crăpături în pereții șubrezi ai acesteia. Micuța aduse pământ galben din râpa din apropiere, îl amestecă cu apă și cu mânuțele ei firave astupă crăpăturile prin care sufla vântul în odaia bunicii.

          Ziua mergea după hrană, iar seara se așeza pe scăunelul de lemn mâncat de carii și freca picioarele bunicii până adormea pe ele.

          Dimineața păsărelele din arborii din spatele căsuței îi dădeau deșteptarea și pornea însoțită de ele după ciuperci și fructe.

          Undeva în apropiere, pe ramura unui stejar bătrân, roiseră niște albine. Tare mult și-ar fi dorit să poată lua o bucățică de fagure de miere cu care să-și îndulcească buzele. Dar se temea de albine. Într-o zi regina albinelor o văzu cum privește înlăcrimată la stupul lor. Așa că se opri din lucru și-i zise:

          - De ce ne privești așa, fetițo? Nu cumva ești înfometată? Noi, care cutreierăm zilnic zeci de kilometri în căutarea florilor ca să adunăm polenul din ele, am trecut și pe lângă casa ta. Știm că ești necăjită și ai rămas singurică. Mergi acasă și adu o ulcică în care să aduni miere de la stupul nostru. Voi da ordin ca niciuna din suratele mele să nu te înțepe.

          Mare le fu bucuria că puteau pune și altceva pe masă în afară de ciuperci, fructe și câteva legume cultivate pe lângă casă și pe care micuța le uda zilnic cu apa de la izvorașul din apropiere.

          Adesea sta pe mal ascultând susurul melodios al izvorului îmbinat armonios cu freamătul codrului și trilul vesel al păsărelelor. Aici se adunau să se adape iepurașii, veverițele și chiar puii de căprioară pe care îi mângâia și vorbea cu ei. Așa mai uita de necazurile care o apăsau și de durerea pierderii părinților.

          Pe lângă procurarea hranei necesară zilnic, fetița își dezvoltase și o altă pasiune, să îngrijească de vietățile pădurii. Avea un suflet bun și prietenii necuvântători o îndrăgeau foarte mult.

          Într-una din zile găsi în curtea casei o rândunică cu aripioara ruptă. O luă cu grijă, vorbi cu ea ca să nu se sperie, îi pansă aripioara și o hrăni. După câteva zile rândunica se vindecă și își luă zborul la cuibușorul său.

          În altă zi, cum cutreiera prin pădure cu coșulețul în mână după ciuperci, auzi pe cineva plângând. Se apropie tiptil de un țufiș și acolo găsi un iepuraș prins într-o capcană. Îl eliberă cu grijă, dar constată cu mâhnire că avea piciorul rupt. Îl luă în brațe și-l aduse acasă ca să-l îngrijească. Îi puse niște atele, făcute de ea cum se pricepuse, îl bandajă și așteptă să se vindece.

           Într-o dimineață se trezi lângă casă cu un pui de căprioară speriat. Probabil se rătăcise de mama lui. Iepurașul și puiul de căprioară se împrieteniră repede. După câteva zile iepurașul se vindecă și întreg neamul iepuresc veni să-i mulțumească fetiței pentru gestul său nobil. Puiul de căprioară începu să plângă fiindcă îi pleca prietenul.

          - Stai liniștit, pui de căprioară, neamul nostru iepuresc va da de veste în codru unde te poate găsi mama ta care probabil te caută disperată.

          Și într-adevăr a doua zi, odată cu apusul soarelui, o căprioară înlăcrimată de durere ajunse la casa  de la marginea pădurii. Mare îi fu bucuria când își găsi puiul întreg și nevătămat. Din tufișuri apăru și un țap mândru, tatăl, care îi mulțumi micuței pentru îngrijirea puiului său, apoi se pierdură în adâncurile pădurii.

          Iată că după atâta trudă nu mai avu timp să stea noaptea de vorbă cu steaua care-i promisese că-i va căuta și găsi mama.

          Într-o seară ieși în curte decisă să-și alunge somnul și oboseala după alergătura din timpul zilei și să contemple frumusețea cerului nocturn. Din păcate tocmai atunci nori negri năvăliră dinspre apus și nu putu sta de vorbă cu prietena sa, steaua.

          După ploaia din timpul nopții, a doua zi soarele se ridică mândru de la orizont.

          - Bunico, după masă voi merge în pădure. Cu siguranță ciupercile au crescut după ploaia de astă noapte.

          - Mergi sănătoasă fetița mea, dar să ai grijă să nu vi prea târziu că noaptea ascunde multe mistere și te poți rătăci.

          Și fetița merse după ciuperci. Găsi multe și proaspete. Așa se făcu că o prinse amurgul în pădure.

          - Este timpul să mă întorc acasă. Acum se întunecă.

          Și cum mergea ea pe potecuță zări licărirea slabă a stelelor.

          - Am ocazia, până ajung acasă, să stau de vorbă cu steau mea. Dar unde o fi? Trebuie s-o caut pe cer printre miile de aștrii!

          Tocmai ajunse pe un dâmb și-și văzu amărâta de locuință când o stea căzu în grădina sa. Din instinct avu o bănuială și alergă pe potecuță către casă. Își dădu seama că steaua venise să-i ia bunica în împărăția sa.

          Lacrimi fierbinți îi curgeau pe obrăjorii îmbujorați. Rămăsese singură, fără niciun sprijin, fără nicio alinare. Singurii ei prieteni erau viețuitoarele pădurii. Așa că-și dedică viața mai mult îngrijirii animalelor sălbatice și păsărelelor cerului. Le oferea semințe și adăpost căci vremea începuse să se schimbe.

          Zilele treceau una după alta și deodată frunzele începură să cadă din copaci, vremea deveni din ce în ce mai rece, se porniră ploile interminabile.

          După o lungă perioadă de vreme mohorâtă, soarele își făcu din nou apariția, dar de data aceasta mult mai trist și mai îndepărtat. Razele sale nu mai aveau puterea să încălzească atmosfera, iar în nopțile geroase care urmară, bruma albi totul, crengile copacilor rămaseră golașe, animalele se ascunseră în culcușurile lor și păsărelele se retraseră către sat adăpostindu-se prin fânarele sătenilor. Astfel nopțile senine deveneau din ce în ce mai geroase, iar sărmana fetiță slăbise din cauza lipsei de hrană, încât ajunsese să culeagă ierburi uscate și coajă de copac ca să-și facă câte o ciorbă. Izvorașul din spatele căsuței înghețase și era nevoită să topească gheața ca să-și procure apa.

          Și iată că într-o noapte peste codru se abătu baba iarna. Când se trezi dimineața totul în jurul său era alb. O bucurie îi invadă sufletul și alergă, atât cât o mai țineau puterile slăbite, prin zăpadă. Dar  după câteva minute o cuprinse tristețea și se întoarse plângând în căsuța sa, unde focul pâlpâia în sobă. Își dădu seama că odată cu căderea zăpezii nu mai avea de unde să-și procure hrana, iar proviziile pe care le avea se vor împuțina din zi în zi. „Oare voi mai apuca primăvara? Sunt singură în mijlocul omătului. Mă tem să nu se prăbușească într-o noapte, sub greutatea zăpezii, dărăpănătura mea de locuință. Of, de-ar trece vreun vânător pe aici, poate m-ar lua la el acasă și aș fi salvată!”

          Într-o noapte coborâră de pe cer, la marginea pădurii,  trei stele: mama, tata și bunica.

          După câteva zile, când ninsorile se opriră și temperatura aerului mai crescu, prietenii ei dragi ieșiră din ascunzătorile lor și zburdând prin zăpadă se îndreptară către căsuța fetiței. La fel și păsărelele își luară în acea zi zborul către codru, urmând ca spre seară să se  întoarcă la adăposturile lor din fânare. Dar mare le fu dezamăgirea. Prietenii ei,  păsărelele și animalele sălbatice, o găsiră desculță și înghețată, iar în palmă fetița ținea o steluță care abia mai licărea…

 

         10. Dedicație                  

 

                   „Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi”

                                                                                                             (Jean Paul)                                                       

          Vara, conform calendarului se terminase și din vacanța mare mai rămăseseră doar câteva zile, iar toamna începuse, lent dar cu multă îndrăzneală, să-și facă prezența. Mai întâi și-a întins aripa maro ca un sărut fugar peste pomii din întregul sat, iar într-o noapte a stat mai mult de vorbă cu bătrânul dud din curtea bunicilor. Nu știu exact ce i-a zis, dar cred că i-a spus ceva trist ce l-a făcut să plângă, iar eu în dimineața următoare am asistat neputincios la freamătul și durerea lui; lacrimile i se transformaseră în frunze, apoi valsau triste printre ramuri, atingându-se, de parcă încercau să se îmbrățișeze în semn de rămas bun, trăgeau de timp plutind cât lin, așezându-se în toată bătătura largă pentru odihnă veșnică. Apoi tot ea toamna, elegantă și cu maniere de mare doamnă învățate la curtea regală, a sunat din clopoțel la ușa bunicii de câteva ori, apoi a dispărut. Bunica a deschis ușa, a privit în toate părțile, apoi observând tânguirea și jalea dudului, a înțeles mesajul și cred că s-a întristat tare rău; începea o altă toamnă în viața ei, vacanța se termina iar noi nepoții o părăseam.

 

          – Gata, scăp de voi împelițaților! se bucura chipurile bunica că începem școala și scapă de noi, dar eu simțeam în vocea ei ușor guturală mult regret c-o părăsim. Chiar dacă au trecut foarte mulți ani de atunci, nu pot uita entuziasmul cu care ne primea, dacă închid ochii văd fața ei plină de bucurie când ne vedea la început de vacanță. Noi „împelițații” eram trei, „trei, Doamne, și toți trei”, dar făceam în ograda mare, umbrită toată vara de un dud bătrân, dar încă falnic, mai multă hărmălaie decât rațele și bătrânele gâște, că de boboci, pe care trebuia să-i numere bunica acum toamna, conform proverbului, avusesem noi grijă toată vacanța pe valea Neajlovului. Grijă, un fel de-a spune: mai erau sărmanii doar șase din zece.

 

          Pe bunica o chema Ioana. Nu mai era așa de frumoasă acum la bătrânețe, în mod sigur la vremea ei fusese, însă munca la câmp, dar mai ales faptul că adusese pe lume cinci copii și îl crescuse singură pe ultimul copil, o fată, deoarece bunicul, când se născuse, fusese mobilizat în cel de-al doilea război mondial, toate acestea cumulate o mai urâțiseră, iar lipsurile îndurate brăzdaseră pe fața ei veșnic îmbrobodită cu o basma neagră, urme vizibile.  

          Totuși, în ciuda vârstei înaintate, „ei maică, am trecut de opt ani peste șeptezeci”, spunea bunica când era întrebată câți ani are, era încă sprintenă, dar și puțin cocoșată, de aceea avea mai mereu în mână o joardă, nu foarte lungă, cam până la umăr îi ajungea și o purta să se ajute la mers - dar bunica nu recunoștea asta din mândrie - ea susținea alte motive: „să mă apăr de câini și să vă altoiesc pe voi când nu sunteți cuminți”. Însă, parcă în ciuda tuturor vicisitudinilor prin care trecuse, în pieptul ei slăbit de ani mulți de muncă la câmp și supt pe rând de cinci guri veșnic flămânde, bătea o inimă mare.

          Bunica știa să numere cursiv doar până la zece iară până la o sută, din zece în zece, apoi avea numărătoarea ei proprie, numărătoare neînţeleasă de mine la început, când spunea, de exemplu: șase peste douăzeci, pentru ea însemna douăzeci și șase.

 

          Sunt sigur că ne iubea pe toţi nepoții la fel, chiar dacă n-o striga în gura mare deoarece nu știa să-și manifeste acest sentiment nobil prin vorbe și apoi cât de frumos ar fi meșteșugite vorbele, le simți când sunt false, dar privirea ei, gesturile stângace, dar tandre, pline de o emoție ascunsă în mângâieri scurte, îi trădau sentimentele spunând multe. Și Doamne, eram destui, unusprezece, șase eram numai băieţi, dar foarte rar se întâmpla să fim toți în preajma ei. „Slavă Domnului, că nu stați mereu, toți, pă capu' meu!”, se închina bunica - cel puțin o dată pe zi! - și-și făcea o cruce mare, când doar noi cei trei o supăram cu drăcoveniile noastre copilărești...

          Pe bunicul îl chema Dumitru, dar mai toţi sătenii îi spuneau nea Mitică, iar cei de un leat cu el, îi ziceau Lăbuță, în mod sigur, datorită firii lui blânde, fire blândă simțită și de noi. Ne vorbea cu multă dragoste, calm, pe înțelesul nostru despre plantele întâlnite pe valea Neajlovului, despre animalele domestice, sălbatice și comportamentul lor. Ne mai spunea cu multă afecțiune, uneori chiar cu ochii în lacrimi, despre cal, animalul cel mai drag lui. Ne arăta practic, când mergeam în pădure, ciupercile bune de mâncat, ciupercile otrăvitoare, plantele tămăduitoare și câte și mai câte, dar niciodată nu ne povestea despre război și mai ales, chinurile îndurate de el cât timp fusese luat prizonier. Bunicul mai știa să cânte la caval, și cânta aşa de frumos - mai ales doine - că uneori bunicii i se umezeau ochii.

          Aproape toată vacanța de vară o petreceam la bunici. Doamne, cel mai frumos era seara și o așteptam cu multă nerăbdare să vină, când, adunați în jurul bunicii care pregătea cina, o urmăream lihniți de foame și amețiți de mirosul mămăligii, apoi al laptelui ce fierbea în ceaun. Bunicul ne mai povestea câte ceva, apoi începea să se plângă că nu-și găsește cavalul, deoarece trebuia să meargă în sat să cânte flăcăilor și fetelor ce erau adunați la clacă. Dacă închid ochii, parcă și-l văd cum își da pălăria mai pe ceafă, apoi mai spre frunte, cum se tot foia pe scaun, își descheia pieptarul, își ridica iar pălăria cu o mână doar atât cât să încapă cealaltă sub ea și se scărpina îndelung și gânditor în creștetul capului, apoi începea cu glas molcom să se tânguie:

          − Ioano, fă muiere, Ioano, fă n-auzi.

          − Ce vrei mă?

          − Nu văzuşi tu cavalu' meu?

          − Nu-l văzui, mă.

          − Aseară l-am pus acolo în tindă, la grindă, spunea bunicul arătând spre casă, și ia-l acum dacă mai ai ce!

          − Aseară Mitică zici tu, ori spre dimineață, pă la ultimu' cântat al cocoșilor?

          − Da’ ce, tu femeie, te iei după cocoșu’ al chior, a îmbătrânit săracu’ și nu-i mai umblă ceasu’ bine, riposta bunicul făcându-ne cu ochiul.

          − Da’ ce crezi tu mă, că nu te-am simțit când ai venit? îl întreba bunica uitându-se chiorâș la el, apoi se prefăcea că se miră ridicând din umeri, se așeza mai bine pe scăunelul ei şi răsucea mai vârtos făcăleţul în ceaunul cu mămăligă. Nu ştiu mă, nu-l văzui, repeta bunica, l-o fi luat careva din împelițații ăștia mici, mai adăuga ea într-un târziu, aranjându-și foarte calmă sub piciorul desculț, o crăcană groasă de lemn în formă de „Y”,  ce o ajuta să țină mai bine ceaunul pe pirostrii să nu se răstoarne și o uda cu apă din când în când să nu ia foc.

          − Ai fă muiere, nu mă prosti, știu că tu la-i pitit, spune unde la-i pus, nu fi bolândă, nu vezi că ăștia mici, până ce termini tu mămăliga dă făcut, aşteptă să le cânt ceva… și ne făcea iarăși cu ochiul, adică să-l susținem, dacă o să fie cazul.

          ,,Ăştia mici”, eram noi trei, eu, Ion şi Ilie, iar acum în prag de seară, după ce adusesem vitele de la izlaz și gâștele de la Neajlov, cu multă nerăbdare, mai ales eu, stam în jurul bunicii, urmărind ceaunul în care fierbea molcom terciul și parcă vrăjiți de magia focului, dar mai mult îmbătați de mirosul mămăligii, așteptam cu sufletul la gură actul final al bunicii: după ce răsturna mămăliga, punea în ceaunul fierbinte, lapte abia muls, la fiert.

          − Ăștia mici… bombănea bunica, știind foarte bine că altul era motivul. Mai bine te-ai duce la fântână să-mi aduci o găleată cu apă, că uite mintenaș răstorn mămăliga, așez masa și n-ai apă să bei, că poate te îneci și Doamne ferește, mori fără caval în brațe și cu mămăliga-n gât…

          − Ţ-aduc, o, nu mai trăncăni atâta, da’ să-mi scoţi cavalu', mintenaș să-l scoți, zicea bunicul ridicându-se de pe scaunul lui cu trei picioare, scaun puțin mai înalt și mai mare decât ale noastre.

          − Mitică, unde te duci tu? striga bunica în urma lui, văzându-l că se îndreaptă în altă direcție. Găleata e acolo, uitucule, agățată de cârlig, în dud.

          − Să-mi iau tutun, să-mi fac o țigară mai târziu, răspundea bunicul fără să se întoarcă, apoi scotea de sub strașina din paie a grajdului o păpușică mică de tutun și o punea cu mare grijă în buzunarul pieptarului.

          − Aha, să faci o mahoarcă mai târziu, parcă io nu știu că-i dai și lu’ Pretoru o juma’ dă păpușică. După ce mâncăm, am să ţi-l dau, că doar atât ştii: să cânţi la caval hăndrălăilor din sat și să fumezi mahoarcă, bombănea bunica în timp ce bunicul trecea pe lângă ea.

 

          În ziua aceea de sfârșit de vacanță, de fapt ultima zi, deoarece a doua zi plecam acasă, chiar în amiaza mare, noi trei, făcuserăm o boroboață tare mare și după ce bunicul a plecat la fântână, bunica ne-a întrebat fără a-și întrerupe activitatea:

          − Vă mai ustură mă, picereli?

          −  Da… am răspuns noi spontan, ca într-un cor pe trei voci miorlăite, privindu-ne picioarele încă bășicate și roșii ca racul, mai ales de la genunchi în jos.

          − Aha, păi așa vă trebuie, împelițaților, dacă nu sunteți cuminți. Auzi tu Doamne, și bunica își ridica privirea spre cer, să bateți voi clopotul, ziua în amiaza mare și să puneți tot satu' pă jar… Apoi dacă vă prindea Burduf ăl bătrân în grădina lui, vedeați voi pă necuratu'. Lasă, și oprindu-se din mestecat, învăluindu-ne într-o privire caldă și parcă tămăduitoare, că mai târziu, la culcare, am să vă ung cu nițică smântână, poate așa vă mai alină usturimea…

          − Păi da', cum să nu!?... prăpădește smântâna pă picerili lor, în loc s-o mâncăm, comentă bunicul trecând cu găleata cu apă, iar după ce a pus-o în cârligul agățat de creanga dudului, ne-a întrebat: Ce-ați făcut mă, dă trebuie să prăpădească smântâna pă picerili voastre?

          Noi am început să ne uităm unul la altul, neavând curajul să-i spunem întâmplarea.

          − Mitică, fă bine și adă masa să răstorn mămăliga, și lasă copii în pace să mănânce apoi după îi ei la socotit, intervenea bunica salvându-ne pe moment.

          − Bine, bine, mormăia bunicul.

          Bunica nu-l mai băga în seamă, răsturna mămăliga în mijlocul mesei, apoi turna laptele în ceaun și-l așeza pe pirostrii.

 

          Masa bunicilor mei era rotundă, mare cam cât roata din spate a carului cu păcănele și tocită pe margine de ani, dar mai ales la mijloc de hărnicia bunicii, deoarece, din când în când o răzuia cu cuțitul să o facă albă. Era joasă, atât de joasă încât pisica îi mai mătura câteodată cu coada marginea și avea tot trei picioare, ca scaunul lui bunicul, fapt ce pe mine m-a uimit mult, iar atunci când am văzut-o prima dată, foarte curios am băgat capul sub ea, mirându-mă cum de stă așa de dreaptă şi nu se răstoarnă.

          − Ce e mă nepoate, ce-ai pierdut? m-a întrebat atunci bunicul.

          − Bunicule, masa ta are doar trei picioare, a mea de acasă are patru, am răspuns eu foarte nedumerit de sub ea, cum de nu se răstoarnă?

Bunicul și bunica, mai întâi a izbucnit întru-un hohot de râs, apoi el mi-a explicat:

          − De bă nepoate, dacă ar avea patru, s-ar clătina, iar strachina cu lapte sau ciorbă, s-ar vărsa, aşa cu trei nu să clatină, că masa cu trei piciere e mai stabilă pă pământ, aici în bătătură, dăcât a cu patru şi nu şchiopătează.

          Atunci n-am înţeles explicaţia bunicului, abia peste ani am priceput cum şi de ce se așază mai bine un obiect pe o suprafaţă denivelată, când are doar trei puncte de sprijin.  

 

          − Ioane, mai bagă mă ciocălăi pă foc, nu vezi că muri, și mai fierbe laptili la Paștili Cailor. Ilie, adu mamaie tu ața să tai mămăliga și pârnaia cu brânză, iară tu, îmi zicea mie, lingurili, o strachină și două ceanace, alea mari cu flori roșii și cocoși albaștri. Ilie, să mai iei ștergaru' al mare și alb. 

Și, după ce bunica punea laptele în cele două ceanace - of, Doamne, ce miros ne gâdila nările - unul pentru noi, celălalt pentru ea și bunicul, apoi tăia cu ața mămăliga în patru, băgând sub fiecare sfert câte o bucată de brânză să se mai înmoaie, o liniște deplină se așternea peste întreaga bătătură și masa noastră. Cred că și natura își oprea activitatea câteva clipe, deoarece nici dudul nu își mai foia lin frunzele ușor îngălbenite, ascultând parcă mai evlavios decât bunica, rugăciunea ,,Tatăl Nostru”, spusă de bunicul. La sfârșit el își făcea calm și foarte clar, semnul crucii. Noi îl imitam, făceam și noi semnul crucii mult mai rapid, însă cu ochii pe mămăligă și linguri, fiind gata de atac. Și atacul începea, iar în câteva clipe, ca prin farmec, bucata de brânză, mămăliga și laptele din ceanacul nostru dispărea, iar bunica zâmbind ușor ne punea altă porție, dojenindu-ne:

          − Mai încet mă, că nu dau turcii…

 

          − Ilie, ce stai mă, adu fuga tocătoru' al mic și piatra pentru ascuțit. Ce drăcovenie mă, mai făcurăți azi? ne întrebă iarăși bunicul în timp ce-și aranjă scăunelul, pe care așeză cu mișcări calme, cele necesare pregătirii unei țigări. Deși vedeam aproape în fiecare seară acest ritual simplu și știam precis etapă cu etapă ce urmează, nu mă săturam să-l privesc, descoperind parcă alte semnificații în mișcările lui calme și foarte precise, gândindu-mă că și eu când voi fi bătrân, tot așa o să-mi pregătesc țigările... Așeza tocătorul pe scăunelul din fața lui - tocătorul era de fapt o scândură de stejar mult mai groasă decât cel obișnuit folosit de bunica, care avea pe ambele fețe, în mijloc, o mică scobitură - în așa fel încât să nu se clatine, scotea din buzunar păpușica de tutun ce stătuse la presat, briceagul și piatra. Apoi, minute bune, atent să nu se taie, ascuțea limba briceagului pe piatra umezită cu salivă, pipăindu-i tăișul din când în când, cu degetul opozabil. Când considera el că e suficient de ascuțită, prindea între degete foarte strâns păpușica de tutun și începea s-o taie foarte mărunt, „picioruș de furnică”, așa spunea bunicul că trebuie să fie acele firișoare de tutun, lungi și subțiri. Din buzunarul cel de sus al pieptarului, scotea tabachera - o cutiuță de tablă, amintire din război, lustruită și tocită pe la colțuri - din care lua foița, adică o bucată tăiată dintr-un ziar, punea în ea tutunul tocat, o rula cu degetele, o lipea cu salivă și gata mahoarca, cum îi zicea bunica.

          ‒ Ai mă zice-ți, ce-ați făcut? repeta bunicul întrebarea, aprinzându-și țigara.

          Noi, treziți la realitate de întrebarea bunicului, dar mai ales uimiți că nu uitase, după ce ne-am privit o clipă, am lăsat capetele în jos.

          − Ce să facem?!... Noi nimica n-am făcut, am răspuns eu fără să îndrăznesc să-l privesc.

          – Cum mă, nimica! Da’ smântâna, la ce vă trebuie?  

          − El e de vină, a bolborosit la început vărul Ion, arătând cu capul spre mine. Eu i-am spus să nu tragă dă frânghie, dar el nu m-a ascultat și a tras. Apoi a început să turuie vărul meu, mai ceva ca motorul Otto al mori lui Dafu, spunându-i toată isprava noastră.

 

          De fapt, ce se întâmplase? La câteva case de noi se afla biserica satului cocoțată pe deal. În turla clopotniței, câteva perechi de porumbei își făcuseră cuiburi și tot zburau în ziua aceea în stoluri pe deasupra noastră, parcă ademenindu-ne să le facem o vizită. Și, așa pe la miezul zilei, când mai toată lumea se odihnește un pic la umbră, am sunat mobilizarea:

          − Hai, le-am zis eu, urcăm în clopotniță, sunt sigur că porumbeii au pui taman buni de ciulama.

          − Nu, nu-i luăm, îi mângâiem și-i lăsăm la mama lor, că ne bate Doamne, Doamne, dacă-i luăm, a zis milostivul meu văr Ion.

          − Da, da, a comentat și Ilie, așa a zis bunica, că niciodată să nu luăm puii din cuibul lor, că mama lor plânge și ne mai bate și ea și Doamne, Doamne..

          − Bine, gata, am înțeles, hai să mergem.

          Am ieșit toți trei în drum și ne-am asigurat că nu-i nimeni să ne vadă, l-am traversat  în fugă, apoi ne-am furișat pe lângă gard în șir indian, mergând tiptil și ciușdiți, așa cum văzusem că se strecoară indienii în filme, până la intrarea în clopotniță, rugându-mă în gând să nu găsim ușa încuiată. Bunul Dumnezeu parcă mi-a ascultat ruga: ușa era fără lacăt. Precaut, am împins-o ușor să nu scârțâie prea tare și cu mare băgare de seamă, am început noi să urcăm treptele scării de lemn ce trosneau ușor la fiecare pas sub tălpile noastre goale. Ajunși sus, ne-am strecurat prin gura podului de la clopotniță și am început să căutăm din priviri cuiburile porumbeilor.

          − Vere, îl aud pe Ion că șoptește trăgându-mă de tricou, mie mi s-a făcut frică, hai să plecăm.  

          − Și mie, șopti și Ilie, nu vezi că nu-i niciunul, or fi plecați la câmp, după mâncare…

          − St! am dus eu degetul la buze și vorbindu-le tot în șoaptă, le-am spus arătând spre vârful turlei: Trebuie să fie acolo sus, de nu le găsim aici cuiburile, dar cum să urcăm acolo? i-am întrebat, căutând din priviri ceva bun de cățărat. Atunci am văzut o frânghie groasă, legată de ceva din laterala clopotului și fără să stau prea mult pe gânduri, am apucat-o cu putere și am smucit-o să-i testez rezistența.

          − Nu tra...

          Dar n-am mai apucat să aud restul, că s-a produs dezastrul: clopotul a scos un bangăt ce mi-a paralizat auzul, spărgând totodată fără milă liniștea satului. Porumbeii s-au speriat și au zburat așa de bezmetic încât unul chiar s-a lovit de clopot și a căzut la picioarele noastre, iar sătenii, mai ales cei din apropierea bisericii, au ieșit speriați pe la porți, care cu ce apucase în mână, dar cei mai mulți cu câte o găleată cu apă. Doamne, ne-au sfârâit piciorușele pe scara clopotniței, iar de frică să nu ne vadă cineva, am alergat prin spatele bisericii printre cruci și  morminte, apoi prin bălării cam cât noi de înalte și urzici până la genunchi, am sărit gardul din nuiele, și trecând ca vijelia prin grădina lui moș Burduf, plină cu vrejuri de dovleac turcesc, am alergat spre dolie luând-o prin albia pârâului, aproape secat dar foarte noroios și ne-am oprit sub pod. Inimile ne băteau cu putere în piept, iar lacrimile ne curgeau șiroi pe obraji din cauza usturimi și nici unul nu îndrăznea să facă vreo mișcare, când am auzit o voce pițigăiată de femeie ce trecea pe deasupra noastră:

          − I-am văzut io, erau trei copii, fugeau de mâncau pământu' prin  spatele bisericii spre  grădina lu’ moș  Burduf, io crez că ei au tras clopotu’.

          − I-ai cunoscut?

          − Nu, că eram cam departe și ei abia se vedeau din bălării…

          Atunci ne-am mai revenit și suspinând ușor de usturime, am început să ne spălăm încet picioarele pline de noroi, iar apa rece avu un ușor efect calmant și usturimea parcă se mai diminuă, dar bășicile și roșeața parcă se accentuară și mai tare.

          După un timp, crezând noi că apele s-au mai liniștit iară sătenii au uitat, am ieșit tiptil din ascunzătoare și furișându-ne pe lângă gardul vecinului nostru, am vrut să intrăm în curte, dar brusc poarta s-a deschis și de după ea, bunica tocmai se pregătea să ducă gâștele la baltă în locul nostru:

          − Pă unde ați umblat mă? ne-a întâmpinat ea, și, ajutându-se de joardă își îndreptă spatele, astfel parcă impunându-se și mai categoric în fața noastră.

          − Păi noi... noi am fost la scăldat, am răspuns bâlbâindu-ne pe trei voci diferite.

          − La scăldat! S-a mirat bunica,  da' ce mă, nu vă bălăceați acușica, cu gâștili?  Și dă ce aveți picerili așa dă roșii și bășicate? ne întrebă ea apropiindu-se și mai mult de noi. Dă la urzicili din cimitir, nu-i așa? Aha, voi ați fost împelițaților, și joarda se ridică amenințător în aer. Brusc, am zbughit-o noi în trei direcții diferite, auzind în urma noastră:

          − Păi nu pui io diseară mâna pă voi, împelițaților! Veniți și luați gâștili și duceți-le la baltă.

 

          Vacanța mea de vară la bunici s-a terminat, a fost ultima, dar și cea mai frumoasă. A doua zi, mai întâii, mi-am luat la revedere de la bătrânul dud, i-am mângâiat cu privirea corona parțial desfrunzită, semn că toamna îl îmbrățișase și-l sărutase rece, dud sub care bunicul ne tundea „franțuzește” mereu la început de an școlar, și de care toată vara sta agățată la umbră găleata cu smalț verde iar de un ciot tăiat special, radioul ca o poșetă din carton galben. Bunicului i-am spus că plec supărat că nu m-a învățat să cânt la caval, el a zâmbit și a zic că mai avem timp, dar... dar în iarna cea urmat, el a plecat să se odihnească pe veșnicie, în deal, la biserică. Mi-am luat rămas bun de la bunica, aceasta, după ce și-a rezemat joarda de gard, m-a cuprins în brațe, m-a mângâiat pe păr, m-a sărutat pe frunte și mi-a zis să fiu cuminte, să învăț carte și să mai vin pe la ei și-n vacanța următoare, dar... dar mai ales să nu îi uit... Nu, nu v-am uitat dragii mei bunici, promit că nu am să vă uit niciodată și vouă vă dedic din toată inima aceste rânduri.

 

   

   

           11. Plimbare înserată                                              

 

            E ora potrivită – lumina fumurie, aproape stinsă, ce pătrunde prin sfertul de fereastră încă neacoperit îmi arată că e timpul. Trebuie să cobor să-mi fac plimbarea de seara – un plăcut ritual, neîntrerupt decât de stările de amorţeală, ale mele sau ale vremii.

            Cele aproape 40 de trepte îmi sunt încă prietene, chiar dacă simt că în ultimul timp loialitatea lor faţă de mine este încercată. Nu ar trebui, pentru că mă „cunosc” demult – m-am mutat în bloc acum mai bine de 50 de ani. Cât de puţini locatari am mai rămas din vechiul grup! Unora le-au luat locul urmaşii – în ordine cronologică ori pe sărite.

            Mă aşez pe banca din partea dreaptă a aleii din faţa blocului – cea din stânga este ocupată. Primesc salutul unor tineri şi le răspund zâmbind, grăbindu-mă să mă ridic şi să mă îndepărtez pentru a nu-i stânjeni cu prezenţa mea. Fac doi-trei paşi, dar mă opresc – mă abordează vecina din apartamentul de deasupra celui în care locuiesc eu:

            – La plimbare?

            – La plimbare! îi răspund.

            – Plăcută vreme de toamnă!

            – Plăcută!

            Ne despărţim – eu îmi văd de drum, ea se îndreaptă sprintenă spre trepte. Lumea se întoarce acasă – de la serviciu sau de la cursuri, aşa cum este cazul Mirunei, care îşi poartă cu eleganţă chitara clasică. De când avea câţiva anişori o ştiu – micuţa cu părul blond şi privirea azur, delicată şi dedicată visului de a cânta. În urma ei, la mică distanţă, vine Răzvan. Timid băiat! De ce nu-i declară că o simpatizează?

            Tot mergând, am ajuns pe porţiunea mea preferată de stradă, „condimentată” cu tufănele bogate şi crizanteme înmiresmate. Ce spectacol! Zăbovesc puţin în preajma lor ca să-mi umplu sufletul de mulţumire.

            Îmi desprind paşii din locul în care m-a ţintuit frumuseţea şi-mi prelungesc drumul. Acum mi-a venit ideea de a trece şi prin faţa căsuţei verzi care se află pe partea opusă. Şi ea se bucură de vecinătatea plăcută a florilor. Dar clipirile dese ale înserării îmi vor permite oare să-mi duc la îndeplinire dorinţa? Din ce în ce mai tare se lasă umbra, iar eu nu o pot concura la capitolul rapiditate, mai ales acum când o zăresc pe Ilinca. Se apropie! Ani buni am fost colege de serviciu şi... prietene, iar acum suntem mai mult cunoştinţe. Statutul social ne-a îndepărtat. Ce să-i faci? Eu nu o invidiez. Când ne întâlnim o ascult povestindu-mi cu mândrie despre copii, nepoţi şi strănepoţi, despre realizările familiei ei, dar tot singură şi tristă o simt. E greu să ştii că cei dragi se întorc în ţară, de prin diverse locuri ale lumii, dar nu te vizitează.

            – Ilinca!

            Înfăţişarea ei semeaţă, privirea-i îndreptată parcă dincolo de mine, cuvintele pline pe care le rosteşte...

            – Copiii mei o duc foarte bine! Nepoţii şi strănepoţii, la fel. Anul acesta şi-au programat două vacanţe în ţară – în vară au fost la mare, iar pentru Sărbătorile de iarnă au făcut rezervare la munte. Oricum, mă sună când ajung. Acum nu prea vorbim la telefon pentru că sunt foarte ocupaţi. Vreau să le pregătesc un pachet consistent, să-l trimit până atunci – cu siguranţă nu vor mai ocoli pe la mine ca să le dau bunătăţile.

            Ilinca zâmbeşte – aşa maschează ea fiecare moment de tristeţe. Dar vocea-i tremură:

            – Tu cum îţi duci singurătatea? Nu mai ai pe nimeni...

            – Am oameni de suflet, pe care-i întâlnesc. Mă-ntreabă de sănătate...

            – De sănătate... Stai să-ţi spun, săptămâna trecută am fost la doctor să-mi iau reţeta. Şi cum stăteam la rând, numai văd că se-ndreaptă cineva spre mine. Ştii cine era?

            Sigur că nu dau niciun răspuns, nu fac presupuneri.

            – Viorel! continuă Ilinca. Viorel, colegul nostru. Cât a lucrat el la noi la fabrică? A venit în anul...

            Nu intervin – o las să „calculeze”. Nu-i spun pentru că... ştie.

            – Tu când te-ai angajat? Nu cu mult înaintea lui, nu?

            – Nu...

            – Ei, eu deja aveam vechime! Şi cum spuneam: a venit Viorel, s-a apropiat de mine, m-a salutat. Anii l-au schimbat şi pe el, dar glasul i-a rămas tot aşa cum îţi plăcea ţie – blând, vesel. Şi tot bărbat prezentabil este.

            Îi caut în amintire portretul – îl revăd pe tânărul care mi-a sărutat mâna în ziua când ne-am cunoscut şi mi-a adus flori, câteva luni mai târziu. Îl revăd şi-l aud încredinţându-mi aspiraţiile lui – e hotărât să-şi continue studiile, să-şi întemeieze o familie. Mă priveşte pătrunzător, dar eu nu-l „înţeleg” – sunt prea timidă şi mă sperie perspectiva.

            Ilinca rosteşte:

            – Mi-a spus că a venit să ia o reţetă pentru soţia lui. Ştii că s-a însurat cu Angela, nu?

            – Ştiu.

            – De altfel, după ce a plecat el de la fabrică, l-a urmat şi ea.

            – Mi-amintesc.

            – Da, la scurtă vreme. Eh, poate dacă te măritai tu cu el, acum nu mai erai singură. Aveai copii, nepoţi... Două fete şi-un băiat are. Au nimerit-o şi ei foarte bine! Chiar, nu regreţi? Nu regreţi că nu te-ai căsătorit cu Viorel?

            – Ilinca, eu nu am regrete!

            – Poate că...

            – Nu, nu am regrete!

            – Acum aţi fi ieşit amândoi la plimbarea de seară!

            – Cine ştie?

            – Am înţeles că e foarte grijuliu cu Angela.

            – E soţia lui!

            – Eu pot să spun că am făcut cum a fost mai bine pentru copii, dar tu… Aveai alte perspective!

            – Sunt împăcată cu mine!

            Mi-aud vocea accentuată.

            – M-a întrebat Viorel dacă mai ştiu ceva despre colegi. Despre colegi aşa, în general. I-am zis de fiecare, dar numele tău nu l-am rostit – voiam să văd ce face, dacă... Nimic n-a spus. Crezi că te-a uitat?

            – Pot eu să-mi dau cu părerea?

            – M-am mirat că nu a-ntrebat de tine!

            Îi simt zâmbetul în glas. Şi nu se opreşte – îşi continuă ideea:

            – Chiar el, care te-a simpatizat atât?!

            Rosteşte fiecare vorbă de parcă ar vrea să-mi întunece sufletul, să-i imprime culoarea nopţii. Dar „lămpile” îngăduinţei şi ale iertării îmi luminează inima. Cuprind mâna dreaptă a Ilincăi în palme – este umedă şi rigidă – şi o strâng cu bunăvoinţă şi căldură. Gestul surprinde şi colega mea îşi apleacă pentru o clipă ochii, adresându-mi-se:

            – Mă bucur că te-am întâlnit! Sper că nu te-am reţinut prea mult. E cam târziu!

            – E cam târziu...

            – Poate mai vorbim altădată.

            – Mai vorbim, Ilinca.

            Îşi retrage mâna uşor încălzită şi se îndepărtează, purtându-şi căruciorul de cumpărături, încărcat probabil cu ingredientele din care urmează să prepare bunătăţile pentru cei dragi, aflaţi la distanţă. Le va aranja cu grijă în pachet, cu dragoste şi cu sufletul încărcat de dor şi singurătate.

            Privesc spre cer şi trag aer în piept – măsuri menite să stopeze drumul lacrimilor ce-mi înceţoşează ochii. De ce plâng? Pentru anumite decizii luate în tinereţe? Pentru neîmplinirile vieţii mele? Nu!

            Casa verde, împodobită cu iederă şi protejată de Mâna Maicii Domnului mă „cheamă”, dar eu o simt departe – nu mai pot să ajung în preajma ei. Poate mâine. Acum trebuie să-mi închei plimbarea înserată.

 

 

 

        12. N-am...

 

          Afară plouă ca și toamna și-i urât...

          Sub streșini, apa suspină metronomic: pic! pic!... și pe fereastra mea, obsedant, înșiruit, se preling clipe suspecte. O mână nevăzută le amprentează consemnându-le în arest la domiciliu, pe rând, în gând. Singur-singurel, prezentul, la datorie, devotat unei cauze pierdute, resuscitează o himeră ce-a alunecat pe luciul sticlos al amintirii... „Nici o șansă!” mustăcește într-un colț, ciorchinele stafidit, încorsetat de frig. Ca o lacrimă, stă suspendată o clipă uimită de rid și pe pleoape, timpul (presat de aparatul cu presiune, din spate) trece razant: „Vîîîj!”; se precipită să spele clorofila din coroana copacilor ce străjuiesc drumul pavat cu emoții sublime – „Aleea Libertății-(n)umărul nostru”; locul în care ne îmbrățișam (parc-a fost și ieri!?) ca doi refugiați în lume. Tresar! Îmi plâng ruginiu, frunzele izbite de jetul rece: „Of! ce chin, ce jale și ce dooor... ” „Brrr!” se zgribulește o veche rudă, bătrânul hrib, sărind într-un picior în băltoaca nou-ivită, ca din senin. Sub cușma cenușie, udă, se stropșește vărsându-și năduful: ,,Băga-mi-aș sârmă-n miceliu, să-mi bag! Afurisită apăraie! că osu’ (cel mai os) mi se-îndoaie.” și: „Lua-te-ar dracu’ să te ia! cu plânsu-ți... Smiorcăito!”

          Surprinzător de repede, ploaia s-a oprit și înserarea se gândește să coboare. Cochetă, își face un ultim retuș, cu negru-rimel, pe genele noptatice. Trece diafan dar cu pas ferm. (Tainic ascunziș e rochia ce-i joacă în umbre sub haina fumurie! Piatra cubică răsună-n țăcănitul tocurilor cui, la foc automat: Păzea!) Abia intrat în tura de noapte, cu admirație, un bec chior clipește morse prin ceața ce se lasă ca un giulgiu. Ca-ntr-un parfum autumnal, frânturi monosilabice, monocromatice, asezonate cu puțină monorimă, se ating aleator în pâcla monotonă, se rotesc confuz, zboară spiralat și plonjează oglindindu-se rece, impasibil. Cu o dezmeticire întârziată, se dichisesc rapid: „Puf!”, în timp ce, poarta legilor omenești se deschide, încet și sigur, spre cimitirul canalului stradal al uitării și eu mă uit pe geam ca după tine, și atât.

 

          Hai, vino! Credeam că te-a luat valul vremii și n-o să mai treci. Stai cu mine la o vorbă? N-am vin, fierbe-n draci! M-a trăznit aseară, vociferând: ,,Sunt tânăr, cucoană!” ,,Ei, tinere, pesemne, într-o doagă, nu îmbătrânești, ai? Eu îți fac capătul și-ți voi fi mormânt!”

          Să bem, dar, o cană cu ceai fierbinte, de tei. Relaxează-te! N-am să te ispitesc cu întrebări, am doar o poftă nebună să-ți povestesc de punctumul ivit la intersecția a două licăriri căprui și de efectul lui „epifizic”. Nu te mira! de-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

          Vrei zahăr? O linguriță, două?... Uf! Nu te mai frământa! Nici eu n-am liniște și totuși sunt calm-împlinită, chiar dacă sinele meu s-a făcut nevăzut; s-o fi întrebat ce-i cu mine sau poate caută o funie de usturoi. Cu siguranță, n-a uitat... O, ce sadici suntem, uneori! Azi, vom spânzura fantomatice regrete; an de an, vin să bântuie – e noaptea când morții vii mușcă din glod; pământul se deschide și urlă înăbușit; ca atunci, când îți vine: să-ți smulgi părul, să te jupoi de piele, să-ți rupi carnea de pe os, să-ți faci singur sternotomie, să umbili pe dinăuntrul tău căutând disperat o rămășită de cord. În același timp, îți unești gândurile și te rogi fierbinte: s-o găsești, să-i vibreze măcar o coardă, să te învăluie mica romanță, și, apoi, aștepți, aștepți... (Incertitudinea e mută și cea mai dureroasă, nu durerea în sine.)

          Și rămâi perplex! Erai pe punctul să rostești: „Nici o...” Deodată, se deschide larg stăvilarul ceresc, puhoaie de lumină primenesc locul, iar tu îți pierzi răsuflarea minunându-te că poți percepe bătaia slabă a ciocănelului pe nicovală și-ți bubuie în timpan: „Cioc-cioc!” Te ia valul, simți cum se prăvălește peste tine copleșitoarea dorință de viață și te bucuri că iar v-a răsării lăstarul dulce, crud – O! verde-crud, prea crudă iubire! îți vine să strigi dar taci, taci... Taci și-ți tremură picioarele, și te dezmeticești! „A-ia-ia! Ce montagne russe!” îți spui și râzi, tu cu sinele tău. (Dacă îl mai ai.)

          Mă întreb, uneori: „Cum pot unii să nu-și iubească copilul din interiorul lor? Cum pot să-l abandoneze în brațe străine, să-l iubească alții?” În lipsa lui rămâne golul (ca-ntru-un copil ce-a adormit plângând, în care rod, precum un cariu, toate spaimele: respingere, abandon, umilire, trădare, nedreptate) și-n pustiul său va pribegii ca un maidanez, hămăind neiubirea. Ce simplu ar fi fost să lase deoparte, din când în când, tot, să-și acorde timp, să se joace cu el „de-a v-ați ascunselea”, să-l dibuiască pe ulița copilăriei, să-l vadă zburătăcind, dând iama prin grădini, livezi, prin cotețe și de ce nu? prin cărți cu povești, povești cu tâlc!

          Eu, dragă, exist cu sinele! și coabitez confortabil; pe buze cu surâsul, iar sinele cu zâmbetul unui copil de-o curiozitate șarmantă, netemător, o gâză care tot bâzâie. Învățăm! – în fiecare zi, ne acceptăm și experimentăm. Cum „binele” și „răul” coexistă în „Pomul cunoașterii”, am luat-o în ordine alfabetică. Am experimentat „binele” și-am văzut că nu-i rău, așa că, am hotărât: „Bine! Fie!” așa cum îl percepem, la nivelul pe care suntem și dacă nu ne iese, cu perseverență, ne străduim să urcăm spre alte ramuri. 

          Deunăzi, poznașul din mine: ciufulit, rupt de oboseală, zâmbindu-mi angelic, nerăbdător, mi-a dat o nucă. „Zgâtia iar mă încearcă!” a fost primul gând, însă felul cum își ridica umerii și i se lăsase colțul gurii, a neputință, m-a încredințat că avea nevoie de ajutor, s-o deschidă. Mai văzusem nuci, dar aceasta era nefiresc de mare și încuiată cu meșteșug. Cum priveam încercând să-i dezleg misterul, carapacea ei s-a deschis ca o stridie și atunci am văzut un ocean alb-sidef, mai întins decât poți să-ți închipui. O linie dantelată șerpuia printre ape, stânci și nisip. Mă tot uitam... nu-i vedeam capătul și nici nu mă puteam dumiri: „Cine îmbrățișează și cine respinge? Cine se apropie și cine se îndepărtează? Valul sau țărmul?” Ascult... Mugește! Vine! Vine drept spre... O stâncă se oferă cu generozitate și huetul se rostogolește înspumat peste moliciunea nisipoasă a malului; în barba lui aurie, rămân smocuri mătăsoase de alge verzi. De jur împrejur, briza sârguincioasă condimentează cu sare și iod. Prizez adânc și expir puternic! Grijile zilei zboară, au aripi de pescăruși, iar țipătul lor, kamikaze, rămâne câteva clipe suspendat în azur... La orizont, amurgul! Înecat în portocaliu, cu ochi șovăitor, palpează câteva șuvițe împletite galben-arămiu ce clipocesc, zburdalnice, pe întinderea turcoaz... O, ce frumusețe! Și cum pluteam în splendoare, din străfunduri, din burta oceanului, acolo, unde privirea nu poate străbate și doar gândul își închipuie cât de adâncă este apa aceea negru-cerneală și nenumăratele-i ființe bizare, deodată, s-a auzit:

          – Dormiși?

          – A!... Nu! Am ațipit.

          – Hai, pune masa! Mi-e o foameee...

          – Mintenaș, mă duc să încalec balustrada scării!

          – Poftim? Ce spuseși?

          – Ce-ai auzit. No, ce-ai vorovit tu, când ne-am luat? ,,Dragă, ce-i dacă n-avem ni’ca, ne vom hrăni cu dragoste.” Uite, acum, mă grăbesc să-ți încălzesc cina. Dacă-i musai, musai, cu plăcere!

          – Lasă poantele învechite. Chiar, nu-i nimic de mâncare? Știi, azi, e dezlegare la pește...

          – Serios? No, atunci, servim caras... carasu-belitu-pe-nasu! Tulai, domn’le, ești dă tătă minunea! Io credeam că-i dezlegare la prohab.

          – Deja mă enervezi cu vulgaritățile, te rog...

          – Ioooi! Venit-ai cu o flo’re și n-am zâmbit? Nooo! Omu’ mieu vine cu fo’mea-n gură... No, de azi, să-ți iai bucătar, că io mi-s o do’mnă, no așe să știi!

          – Fire-ai tu să fii... ,,Proasto”! Habar n-ai câte versuri îți scrisei. Ooo!... Un poem! Da’ ce poem!

          Și-mi răsuna în timpan ecoul: „em-em-em...” până s-a estompat, și, subit, parcă eu coborâsem, că am văzut sinele ei – un ardelean vânjos cum pune mâna pe toporișcă, îndeasă în sân o litră de tărie și dând să plece...

          – No, no, șezi blând! a zis ea. Ni la el! Ce-ți veni?

          – Îl tai! Îl ciopârțesc tăt!

          – Ioi! ’Mneozăule!

          – Nu te speria, tai poemu’! nu, bo...

          – Înțeles-am cu boemu’, îi luă ea vorba, dară pălinca?

          – No, poate cădem la pace și... nu-l tai!

          M-am luat după el, lipa, lipa... Mergeam pe o urmă de pași în nisip și mă pune naiba să suflu, nu tare, așa ușurel. Ai auzit de efectul ,,fluturelui”? Măiculiță! Din senin, se stârni o vântoasă cumplită și în sorbul ei, ca o pâlnie, s-a înșurubat tot ce auzisem și văzusem, de-a valma: țărmul, nisipul și toată apa aceea ce n-o puteam cuprinde... La ultima picătură, gura hămesită a plescăit și-a exclamat: „Deliciooos!”  

          De atunci, n-am somn! Zău, n-am! Caut poetul... Mîîî!... Vrei? Scuze, că sunt nepoliticoasă. Poftim! Servește o gălușcă. Mă străduiesc să fac cele mai gustoase și pufoase găluște cu prune. Am ascultat un specialist, „masterchef” scria pe bandă, în josul ecranului, care zicea: „Trebuie să repeți de o mie de ori rețeta, ca să descoperi arta.” Un bucătar șef, cu experiența sa, e un deliciu să-l ascult, dar când văd cuvântul „masterchef” parcă mi se taie maioneza: ori e maestru, ori șef; ambele se lipesc precum... 

          Povestesc, povestesc... De fapt, voiam să-ți spun din prima suflare: „Mi-e dor! Măi, mi-e dor să recreăm, azi, zilele în care sărbătoream toamnele noastre ce credeau că sunt în program prelungit – octombrie.” Greșesc? Nu știu! E discutabil. Știi, toamnele acelea, cât un roman? – curgeau fluviu și ne-am bălăcit nebunește, și mi se holbaseră ochii – să cuprind evantaiul cromatic, și mă umflasem în foale – să mistui parfumul din minunatul lor rod, și-mi năpârlea părul –  să le simt prin toți porii duioșia mângâierilor, și-mi pierdusem glasul – îmi ieșea vocalic: Oau! și eram verde-brotăcel, și... Bine! S-o lăsăm baltă! Oricum, pe toate le-am strivit sub genunchi, să nu ocupe inutil spațiul, le-am capsat, în parte, pe file și le-am înghesuit să stea îmbrățișate, pe veci, într-un dosar. Acesta e pachetul meu pentru tine! Ia-l! dacă pleci sau ai nevoie. Poate ai, poate nu! Cine știe? Sau, dacă vrei, la o cană cu vin... citești, analizezi și editezi cartea. Ai și câteva topuri cu hârtie. Eziți? Până când te hotărăști, să știi că bagajul e la ușă, în rucsac – să se mire toți pr... (scuze, m-am înecat!) prietenii din jurul meu, că nu plec, ha! Distractiv, nu? Altceva? N-am... Îți vine să crezi? N-am... uitat! Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile... Recunoști versurile? Cântăm refrenul? Da?!...

          Îți mulțumesc! Hai, să te îmbrățișez și să mă inspiri, „mister întomnat” – draga mea, Solitudine!

 

 

        13. Labirint autumnal

                                       

          Stropi mărunţi de ploaie tristă se preling de-a lungul geamului, către pământ. Castanii imenşi, supăraţi că toate fructele le sunt pe jos, neajutorate, prin curtea şi pe aleile pustii, îşi scutură şi ultima haină, ultimele frunze. Peticele arămii cad, covor, peste alt, şi peste un altul, acoperind castanele, să le ocrotescă, parcă, de tristeţea naturii… să aline durerea despărţirii…  

          Ferestrele sunt deschise. Mă simt o caracatiţă. Mii de fire pleacă ori vin, dinspre şi către mine, mă leagă de ceva nedefinit, mă unesc cu necunoscut. Un piuit constant mă bântuie, şi nu pricep ce-i cu el! Aud şoapte. Nu le înţeleg. Mă plictisesc.

          Iubesc toamna. E toamnă frumoasă iar eu am chef să bântui.

Cu nările inflamate de parfumul gutuilor ce dansează în ceaun, amestec, roată. De la stânga, în dreapta, de la dreapta, înspre stânga. Bucăţelele tresaltă, voioase, aruncându-mi câte un strop fierbinte, provocâdu-mă, parcă, la joacă. Mă retrag cu viteză fiindcă joaca jocul lor mie nu-mi convine. Or fi ele hazlii, dar sunt fierbinţi şi obrazul meu se teme de fierbinţeală! Râd şi le las în pace, să-şi continue dansul. Mă aşez pe scările ce mărginesc aleea din curtea casei şi mă grăbesc să termin de spart nucile pe care gutuile nebune le  aşteaptă, pentru a le putea conferi perfecţiunea. Printre crengile caisului ce străjuieşte deasupra mea, suliţe palide îmi trimit mângâieri şi-mi dau o senzaţie de bine. Pekinezii mei, cinci la număr, îmi dau târcoale. De unde, până acuma, erau încântaţi când le dădeam căte o nucă în coajă, pe care erau mândri să o poată sparge între colţi, acum s-au ,, boierit’’ , dumnealor: nu doar că le doresc gata sparte, ar pofti numai miezul extras din coajă! Altfel, nu mai sunt interesaţi… Îmi continui munca şi pocnesc puternic nucifera drept în ,,creştet’’. Carapacea se deschide, frumos, arătându-mi miezul plin, frumos, apetisant. Distribui fiecărui căţeluş câte un fruct, mie, unul, următorul, în castron. Poate, până spre seară, voi reuşi să pun la cuptor o tavă înteagă, fiindcă aşteaptă nebunele, bucăţelele jucăuşe din ceaun, ce fac baie în sirop…

          O adiere uşoară se transformă într-un mic vârtej care iscă zâzanie între toate frunzele, cele deja aşternute, şi între acelea care încep să curgă de prin copaci. Le învârteşte, le răsuceşte, le plimbă prin toată curtea. Ca din senin, se face linişte. Deplină. Umerii îmi sunt frunze, braţele, frunze. Sunt copac. La picioare mi s-a aşternut covor magic. Caisul a rămas  gol, puşcă - mai mare ruşinea- şi mă priveşte, întrebător, neînţelegând ce se petrece.

          Simt oboseală, dar nu mă lasă toamna să mă las învinsă! Mă poartă pe drumuri, sunt pe o alee îngustă, înconjurată de un gard viu imens, deasupra căruia zăresc doar cerul. Privesc cerul şi văd cum se adună nori. Cuminţi, frumoşi, de toamnă. Aleea s-a sfârşit...ba nu... Începe o alta, spre stânga.

          Curioasă, pornesc.

          Şuieră vânt în noapte târzie de toamnă, dar sub plapuma din puf e cald şi bine. Târziu, mă trezesc şuşotelile ,,secretoase’’ ale părinţilor. Dorm alături de tăicuţul meu, eu. Aşa a fost dintotdeauna. La picioarele mele, mama îl ţine în braţe pe fratele, ceva mai mare decât mine. Cu mâinile încolăcite pe după gâtul tăicuţului, cu respiraţia lui caldă gâdilându-mi obrazul şi mângâindu-mi sufletul, mă bucur că există. Abia aud, şi abia respir, trag cu urechea la vorbele mamei: ,,vine iarna curând, s-a făcut frig, şi lemne nu avem! Să afli dacă mai sunt coceni de boabe pe câmp, pe undeva, să merg, să adun. Să avem aci, până om reuşi să luăm lemne! Copiilor le trebuie ghete. Fata le poate încălţa pe ale băiatului, că îi vin bine ei, acuma, nu sunt decât o ţâră mărişoare, dar merg cu şosete de lână. Până colea, la grădiniţă, merg, că-i aproape. Dar lui, e musai să-i luăm încălţări, că e şi el la clasa a cincea, acuma, nu mai poate merge aşa...’’ Strâng ochii, nu-mi place ce aud în şoaptele mamei, mă cuprinde grija, că nu vom avea căldură şi că iar voi purta lucruri rămase mici fratelui meu. Ploaia îmi simte îngrijorarea şi îşi izbeşte cu putere stropii, lacrimi de noapte, de geamul aflat deasupra capului meu. Îmi stârneşte, ploaia, ochii. Îi stârneşte să plângă. De ce plâng ochii, că doar ei nu sunt cer? De ce plâng ochii, că doar ei nu sunt toamnă? Atunci, de unde s-au strâns, buluc, lacrimile astea sub pleoapele mele? Somnul încearcă să mă cuprindă, grija însă mă menţine trează. Trebuie să ştiu. ,,Lasă, n-avea grijă, că aduc şi lemne! Şi te-oi duce şi la adunat de coceni, sunt destui pe câmp, găsesc o remorcă... Le luăm şi ghete copiilor! ’’. Vorba caldă şi domoală a tatei mă face să mă simt, ca întotdeauna, în siguranţă. Îi cuprind mai bine gâtul cu braţele. Îi simt respiraţia caldă. Ochii nu mai plâng, că doar ochii, mă gândesc, nu sunt cer, nici toamnă nu sunt...

          Apuc înspre dreapta...

          Silvia, care tot timpul are un leu, chiar doi -că,de, taică-su este cel mai bun tâmplar din sat- nici nu apucă bine să spună mamei ,,săru mâna’’, că întreabă ,, tu ai leu?’’. Privesc cu emoţie faţa mamei, aşteptând un răspuns care, de cele mai multe ori, este negativ. ,,Are!’’, răspunde mama, băţoasă, în locul meu. Uimită că am azi ,,leu’’, îl primesc cu evlavie. Pornim, alături, prin ceaţa de toamnă, deasă, să o tai cu cuţitul. Plecăm la grădiniţă. Ajungem la şosea. Mergem pe marginea pârâului ce străjuieşte şoseaua. Curge printr-un canal, pârâul. Toată vara ne bălăcim şi ne jucăm acolo. Mă dor degetele, aproape că nu le mai simt, atât de strâns îmi ţin moneda, sugrumată. Nu pot răbda până să ajungem în dreptul Alimentarei, vreau să mă asigur, încă o dată, că am astăzi bani pentru o eugenie şi jumătate. Doi lei mi-ar fi ajuns pentru trei eugenii. Dar mie, trei îmi sunt mereu prea mult, îi spun Silviei. Mie, una şi jumătate este fix cât îmi trebuie! Desfac degetele,  eliberez din chingă averea preţioasă. Nu realizez bine dar cumva se întâmplă că moneda, transpirată, asemeni palmelor ce o ţinuseră prizonieră, îmi alunecă la vale şi, rostogolindu-se, ajunge în părâu, în canal!

          Multe toamne s-au scurs de atunci. Pironită pe marginea canalului, privesc în adânc, întrebându-mă dacă leul meu o mai fi acolo ? Eu cred că este. Nici nu mai contează că am primit de la tăicuţul, în următoarele zile, câte doi lei, ba, chiar, o monedă de trei. Nici Silvia nu a avut, vreodată, o monedă de trei lei! Eu, toată viaţa, l-am iubit numai pe acela, cel prăvălit în apă, în timp ce îl priveam, învăluită în aburul ceţii de toamnă…

          Aleea ,,face’’, brusc, în stânga. Şi eu, la fel…

          A început şcoala şi, ca în fiecare an, înainte de a intra la clasă, mergem pe câmp, să adunăm ştiuleţi rătăciţi, pierduţi pe câmp. Pieptul aproape că nu face faţă aerului proaspăt ce vine să-l inunde. Suntem numai râsete şi voie bună. Ne jucăm cu ştiuleţii, este întrecere mare: cât de departe putem face o grămadă moţată pe care, la final, tot noi o vom încărca in remorcă. Timpul trece repede. Este ultima zi de ,,practică’’. De mâine intrăm la clasă.    

          Simt agitaţie. Mâini mi se plimbă pe corp, parcă mi se aplică ventuze. Ce o mai fi şi asta? Nici că mă interesează! Îmi place prea mult labirintul pe care l-am descoperit, pentru a renunţa la el din cauza unora...

          Încăperea pare nesfârşită, cu peste treizeci de paturi, pentru tot atâtea fete din toate colţurile ţării. Mă simt singură, nu reuşesc să mă adaptez. Lacrimile udă perna în fiecare noapte. Nu reuşesc să adorm. De teama ţipătului ce-mi va izbi timpanele, dimineaţa. Vocea pedagogei este stridentă şi rea, nu seamănă cu vocea paşnică a mamei.

          Plecasem de la şcoala din sat ,,de nota 10’’ şi debutasem cu ,,doi’’ şi chiar ,,trei’’aici, la liceu, un motiv în plus al lacrimilor mele. Nu pot să învăţ în sala de lectură, este gălăgie tot timpul, şi nu mă pot concentra. Mâncarea de la cantină nu-mi place, iar bani nu am deloc, încât să-mi mai pot cumpăra câte ceva. Banii de dus-întors acasă, unsprezece lei, dus, şaisprezece, întors...total douăzeci şi şapte. Eu primesc treizeci de lei. Prea puţini pentru a-mi putea permite vreun ,,lux’’ . E toamnă, şi eu sunt veselă, vinerea, când ajung acasă, sunt tristă, duminica, atunci când mă întorc la internat...

          Mă strigă careva, mă enervează... nu ştiu de ce nu înţeleg să-mi dea pace?

          Labirintul mă  ademeneşte, mă atrage şi mă poartă pe unde vrea el...

          Am părul prea bogat şi prea lung, mi-l răvăşeşte vântul toamnei, mi-l învolburează. Ne ţinem de mână, alergăm, nebuni, pe câmp. Lapoviţa plesneşte din bici şi ne scaldă feţele. Este amurg de toamnă târzie, satul a rămas la distanţă bună de noi, ne îmbrăţişăm, ne rostogolim în iarba udă. Din vârful câte unei căruţe, ne mai privesc câţiva ochi, iviţi de sub câte o bucată de folie, curioşi să afle ce-i cu veselia asta a unei fete dezmăţate, nelalocul ei, alături de băiatul care nu o scapă din priviri şi o sărută...  Pentru noi, nu există oameni, nu există lume. Suntem doar noi, şi toamna! Nu ne pasă ce a fost ieri, nu ne pasă ce va fi mâine!

          Am obosit şi aş vrea să mă odihnesc. Dar nu ştiu cum să ies din labirint. Cred că mă apropii de sfârşit.

          Pornesc spre ceea ce pare a fi ultima cărare, în dreapta.

          Trăsura, trasă de doi cai frumoşi, albi, este condusă cu măiestrie de un vizitiu mândru şi voios. Sunt în spatele său, mireasă! Alături de mine este mirele meu. Ne urmează nuntaşii, înveseliţi de taraful de lăutari. Este o toamnă caldă şi frumoasă. În drum mai întâlnim un alt alai de nuntaşi. Sunt douăsprezece nunţi azi, în sat. Cobor din trăsură şi schimb cu mireasa acul care prinde voalul. Aşa ,,e bine’’, să alungăm ghinionul...

          Dar mai are, labirintul, o ultimă alee.

          Ce toamnă frumoasă, cea mai frumoasă din câte au existat, vreodată! Sunt în spital, ţin la sân o minune! Atât de mică, atât de frumoasă! Puternică, ştiu că va schimba lumea! Puternică fiindcă, iat-o, tocmai ce s-a născut şi, în plină toamnă, o toamnă furioasă şi rece, apăsătoare şi gri, de plumb, a adus cu ea soarele, care nu se mai arătase de nu ştiu câtă vreme!

          Sunt o caracatiţă. Mii de fire pleacă ori vin, dinspre şi către mine, mă leagă de ceva nedefinit, mă unesc cu necunoscut. Un piuit constant mă bântuie, şi nu pricep ce-i cu el… Parcă se aud nişte şoapte, nu le înţeleg…

          Cineva mă tot strigă. Mă strigă puternic, autoritar. Nu, nu este  pedagoga cea rea din liceu. Nu-i mama, nici tăicuţul, ei nu strigau aşa la mine. O fi, oare, arcuşul viorii din alaiul nunţii mele? Nu-mi convine şi dau să mă ridic.

          Pare un labirint şi cărările sunt prea scurte.... una se termină când, repede, trebuie să o iau când la stânga, când la dreapta.... nu am mult timp de gândire. Trebuie să mă hotărăsc repede, prea repede.... şi nu ştiu dacă decizia este cea corectă.

           - Haide, mami, termină cu prostiile! Iar începi cu aiurelile tale... Să mergem acasă, că am treabă, să iau copiii de la şcoală, că începe vacanţa, şi nu-i mai ţine nimeni, azi, peste program! Iar tu ai face bine să termini odată dulceaţa aia de gutui, că ştii că ăstora nu le place decât dulceaţa pe care o faci tu! I-ai răsfăţat şi pe ei prea mult, aşa cum m-ai răsfăţat şi pe mine! Haide, ştiu că nu vei pleca acum, ştiu că iubeşti prea mult toamna!

          Mă aşez pe scările ce mărginesc aleea din curtea casei şi mă grăbesc să termin de spart nucile pe care nebunele de gutui desigur, le aşteaptă, pentru a le putea oferi perfecţiunea. Printre ramurile caisului ce străjuieşte deasupra noastră, suliţe palide ne trimit mângâieri şi-mi dau o senzaţie de bine. Nepoţii mei, destoinice escorte în amurg de toamnă, abia aşteaptă miezul de nucă. Pocnesc puternic nucifera drept în ,,creştet’’. Carapacea se deschide, frumos, arătându-mi miezul plin, frumos, apetisant. Aşa... fiecăruia, câte un fruct, mie, unul, următorul, în castron. Poate, până spre seară, voi reuşi să pun la cuptor o tavă înteagă, fiindcă aşteaptă nebunele, bucăţelele jucăuşe din ceaun, ce fac baie în sirop… Un strop de licoare fierbinte se repede către mânuţa dolofană ce-mi cuprinde gâtul. Nu o ajunge, dar mărgele cristaline ţâşnesc din ochii de culoarea castanei şi se avântă pe obrazul trandafiriu.

           ,,Nu plânge, iubito, că ochii nu sunt cer! Nu plânge, iubito, că ochii nu sunt toamnă!’’. Faţa i se înseninează şi-mi zâmbeşte larg.

          Îi seamănă maică-sii: în zi de toamnă, mi-a adus soarele şi mi-a schimbat lumea!

 

      

 

[Vasilisia Lazăr]

Chifu Ecaterina a votat proza astfel:

1. –
2. 9
3. 9
4. 9
5. 9
6. –
7. 9
8. 9
9. 9
10. 9
11. 9
12. 9
13. 9

[Vasilisia Lazăr]

Enea Gela a votat proza astfel:

1. -
2. 8
3. 7
4. 8
5. 8
6. -
7. 8
8. 7
9. 7
10. 6
11. 7
12. 8
13. 7

[Vasilisia Lazăr]

Valentina Balaban a votat proza astfel:

1. –
2. 7
3. 8
4. 8
5. 7
6. –
7. 8
8. 9
9. 9
10. 8
11. 8
12. 9
13. 10

[Vasilisia Lazăr]

Bidulescu Constantin a votat proza astfel:

1. –
2. 9
3. 6
4. 7
5. 6
6. –
7. 6
8. 5
9. 7
10. 7
11. 6
12. 8
13. 8

[Vasilisia Lazăr]

Tudor Cicu a votat proza astfel:

1. –
2. 7
3. 6
4. 9
5. 7
6. –
7. 7
8. 7
9. 7
10. 7
11. 7
12. 6
13. 7

[Vasilisia Lazăr]

Nuța Crăciun a votat proza astfel:

1. –
2. 6
3. 6
4. 8
5. 9
6. –
7. 8
8. 7
9. 9
10. 7
11. 6
12. 7
13. 9

[Vasilisia Lazăr]

Ion Nălbitoru a votat proza astfel:

1. –
2. 8
3. 9
4. 7
5. 10
6. –
7. 9
8. 7
9. 10
10. 10
11. 8
12. 7
13. 10

[Vasilisia Lazăr]

Sofia Sincă a votat proza astfel:

1. –
2. 8
3. 8
4. 9
5. 9
6. –
7. 7
8. 9
9. 6
10. 10
11. 8
12. 9
13. 9

[Vasilisia Lazăr]

Pop Dorina a votat proza astfel:

1. –
2. 7
3. 5
4. 6
5. 10
6. –
7. 7
8. 9
9. 8
10. 9
11. 7
12. 9
13. 7

[Vasilisia Lazăr]

Emil Dumitru a votat proza astfel:

1. –
2. 8
3. 7
4. 7
5. 9
6. –
7. 8
8. 7
9. 9
10. 9
11. 7
12. 10
13. 10

[Vasilisia Lazăr]

Maria Giurgiu a votat proza astfel:

1. –
2. 10
3. 2
4. 7
5. 10
6. –
7. 9
8. 8
9. 8
10. 6
11. 5
12. 3
13. 4

[Vasilisia Lazăr]

Carmen-Bernadeta Anghel a votat proza astfel:

1. –
2. 9
3. 8
4. 8
5. 10
6. –
7. 7
8. 7
9. 8
10. 9
11. 9
12. 7
13. 9