1. Toamna inimii - proză eliminată din concurs deoarece a mai fost publicată.
https://insemneculturale.ning.com/m/blogpost?id=6515444%3ABlogPost%...
Te trezeşti şi nu ştii de ce o faci...Îţi plimbi privirea prin casă şi totul ţi se pare străin, din nou. Ferestrele sunt tot aceleaşi pe care le ştii, soarele toamnei tot pe acolo te inundă în fiecare dimineaţă, îţi mângâie pleoapele, în jurul tău totul pare la fel ca ieri, ca alaltăieri, ca acum o veşnicie...dar tu eşti conştient, chiar mai mult decât ai vrea, chiar mai mult decât trebuie, că nimic nu mai e la fel, că nimic nu va mai fi la fel, niciodată. [...]
2. Toamna pe uliță
Zile de toamnă ce par mai degrabă fiicele carismatice ale lui august, decât ale lui octombrie! Dar cine se plânge? Dacă prin lume a pornit la drum Ofelia, fiica nou născută a Vânturilor turbate de vest, despletită, furibundă și neînduplecată, urlându-și frustrările prin trombele devastatoare de ploaie sau furtuni, biciuind cerul și pământul cu fulgere prelungi și asurzitoare, de răsună universul, răscolind mările, făcând una cu pământul tot ce îi iese în cale și semănând teroare și prăpăd peste lume, aici în Peninsulă ne răsfățam pe plaje fierbinți și aurite sub un soare copt, ca o gutuie mustoasă și parfumată din panerele pline ale toamnei sau prin munții maiestuoși, gătiți ca niște miri cu veșminte bogate, brodate cu raze roșii-aurii, zdrențuite pe alocuri de pârâiașe reci și cristaline, ce izvorăsc din tainițe neștiute și care se aruncă sinucigașe de pe stâncile înverzite, în hăuri întunecate, ce înghit hămesite suspinele lor suave.
Am urcat în zi de sărbătoare la cote admise de autoritățile locale, am străbătut localități de o frumusețe aproape imposibilă, mi-am umplut plămânii cu aerul pur și iute al înălțimilor și am contemplat pierdută în imaginație, Frumoasa Adormită, culcată de secole între cer și pământ, cu capul sprijinit pe linia orizontului, așteptând răbdătoare sărutul iubitului predestinat, cu mâinile de piatră împreunate cuminți pe pieptul de granit, sub care pulsează o inimă imprevizibilă, ascunsă adânc în viscerele muntelui, pe care-l întruchipează. Acest munte nu își dezice denumirea, indiferent din ce unghi l-ai privi. Are forma exactă a unei femei adormite, cu mâinile împreunate pe piept. Frumoasa Adormită îndeamnă la visare pe oricine o vede și odată ajuns pe tărâmul ei mirific, simți magia legendei cum te pătrunde în suflet, imposibilul devine posibil, basmul coboară în realitate iar natura capătă caracteristici ireale.
Pe terasele îndepărtate se zăresc argintii plantații de măslini, ale căror smaralde strălucesc cu promisiuni biblice sub lumina transparentă a cerului. Toamna aceasta, dintre crengile stufoase vor curge șuvoaie parfumate și limpezi de nectar zeiesc, căci rodul e curat și bogat. Uleiul de măsline, pur și virgin pe aceste tărâmuri de basm, e considerat a fi sângele ce curge prin venele înghețate ale prințesei de granit. Prin pădurile ruginite rătăcesc personaje bizare, înarmate cu toiege ascuțite, create special pentru a scoate din pământ bulbii prețioși, detectați de mirosul câinilor, dresați special pentru recoltarea tartuffilor. Un alt dar prețios al munților, ciupercile, își etalează cochete pălăriuțele elegante, răsărind sprințare printre picioarele grațioaselor căprioare, care trec mai departe pufnind jucăușe din năsucurile delicate, rupând ici și colo câte un fir crud de iarbă, de un anume fel, doar de ele cunoscut. Covorașe viu colorate de flori pătează câmpiile surprinzător de verzi, care au prins gust de viață, în urma ultimelor ploi de toamnă, după ce au suferit pe nedrept pârjolul și seceta excesivă a verii, care le-au ars, aproape complet. Natura toată a prins vigoare, abia după ce vara și-a lăsat baltă conspirațiile neortodoxe și s-a cufundat în apele mării, sfârâind nepotolită și învinsă.
Am descoperit o poieniță cochetă pe care stăteau întinse la soarele pârguit de munte câteva cupluri răzlețe, îmbrățișate în tăcere, sorbind cu ochii și sufletul frumusețea și pacea naturii. Alții se distrau fotografiind cerul sau făcându-și selfie-uri în ipostaze trăsnite, ca apoi să le studieze, amuzându-se copios. Ceva mai departe, ascunși după spinarea unui deal, doi tineri nonconformiști, făceau de-a dreptul dragoste, fără să se sinchisească de prezența nu prea îndepărtată, a celorlalți. Noi am ocolit cu discreție parcul acela bizar și ne-am refugiat la umbra unor castani, care încadrau poiana cu siluetele lor arogante. Am descoperit cu mare încântare o mulțime de fructe, de un maron strălucitor, ce se ițeau ispititoare dintre frunzele ruginii, căzute în iarba moale. Am îngenunchiat cu bucurie în acel templu al abundenței și am cules cu pioșenie ofrandele naturii. Frumoasa Adormită surâdea mulțumită de atâta armonie și pace, pe care o observa de pe cumpăna lumii. Panerele Toamnei se umpleau cu arome, culori, gusturi variate și... certitudini. Soarele nu se îndura să coboare în anticamera nopții, care își deschidea ușile cu o reverență neînduplecată, invitându-și musafirul la odihnă, iar umbrele fremătau nerăbdătoare de a fi slobozite peste lume. Răcoarea amurgului și promisiunile neliniștitoare ale muntelui alungară fără prea multă ceremonie vizitatorii întârziați, care își porniră motoarele pe roți, coborând muntele grăbiți, luând cu ei amintirea proaspătă și revigorantă a unei zile de vis. Viața putea continua, imprevizibilă și sinuoasă, așa cum îi era obiceiul. Noi toți, inițiații de azi ai Somnoroasei Milenare, aveam acum resurse suficiente, pentru a înfrunta vicisitudinile felurite ale viitorului.
Întunericul cobora muntele împreună cu noi, luându-se la întrecere cu caii putere ai motorului. Fusese ideea mea să mergem pe munte cu motocicleta, dar ne-am făcut greșit calculele, lăsându-ne seduși de magia Adormitei și am tot amânat plecarea, iar acum se făcuse noapte, surprinzător de repede. Deși vântul ricoșa buimăcit la impactul cu costumele noastre impenetrabile și frigul nu ne afecta în niciun fel, bine echipați cum eram, îngrijorarea și teama de jivinele muntelui ne cam strângea inimile, determinându-ne să mărim viteza, atât cât ne permiteau totuși, serpentinele amețitoare. Zgomotul asurzitor al motorului scotea de prin culcușuri iepurii îngroziți și vulpile care ne tăiau calea orbite de farurile puternice, salvate doar prin bunăvoința destinului lor, de la impactul mortal cu bolidul dezlănțuit. Abia aveam timp să le zărim ,, zborul”, căci dispăreau din câmpul nostru vizual, înghițite de spectrele nopții. Strada devenea foarte circulată, pe măsură ce ne apropiam de localitățile montane și sălbăticia înălțimilor se pierdea în urma kilometrilor, lăsați în urmă cu mare ușurare. Adrenalina ce atinsese cote maxime în timpul ,,zborului” nostru nocturn, acum cobora și ea barometrul, cumințită și consolată de aspectul feeric și liniștitor al civilizației și de prezența oamenilor care populau străzile orașului, luminat asemeni unui uriaș pom de Crăciun. Motorul torcea acum domol sub noi, parcurgând străzile calm și hotărât. Visa și el confortul și siguranța garajului probabil, așa cum noi ne doream pe cea a casei noastre. Lăsasem în urmă orașul și ne îndreptam liniștiți către ea, situată la câteva zeci de kilometri depărtare, între plantații de vii și măslini, solitară și măreață, asemeni unui castel medieval, ce domnește impunător peste singurătățile tăcute.
Am intrat pe aleea pietruită, încadrată de livada de aluni și pomi fructiferi de o parte și de viile misterioase, de cealaltă parte, ascultând scrâșnetul pietrelor sub roți și lătratul câinilor noștri, care păreau foarte nervoși și agresivi. Mirați, ne-am apropiat cu motor cu tot, de tămbălăul inexplicabil al câinilor, care se lansau în atacuri mai temerare, datorită prezenței noastre, împotriva a ceva ce se ascundea în bezna alunilor din fața casei. Sub lumina farurilor am deslușit foarte clar câțiva mistreți, alarmați de prezența câinilor și a noastră, dar indeciși dacă să abandoneze ospățul cu alune, atât de tentant. Am ambalat motorul la maxim și ne-am năpustit către ei, mai mult înfricoșați decât furioși, sperând că se vor risipi care încotro, printre viile cufundate în bezna înfiorătoare a nopții. S-au risipit de fapt, mai putin unul: patriarhul, se pare... Acesta s-a înfipt mai bine pe picioarele din față, și-a ridicat capul fioros împodobit cu doi colți impresionanți, pufnind și grohăind mai ceva ca motorul nostru, aruncând flăcări din ochii imobili, care parcă voiau să stingă lumina orbitoare a farurilor cu intensitatea lor, privindu-ne fără să ne vadă, ascunși cum eram de întuneric, dar îl observam neliniștiți cum se străduia să se orienteze, în ciuda luminii care-l orbea și cum se pregătea să se năpustească asupra monstrului care îi compromisese bunătate de cină.
O cam băgaserăm pe mânecă și am început să batem în retragere, îndepărtându-ne cu spatele de bestia pregătită de atac, ținându-ne la adăpostul farurilor, pe care contam să ne acopere cu succes retragerea, până am ajuns în fața casei. Eu am sărit de pe motocicletă și am deschis garajul cu mișcări febrile și iuți, mai ales că lătratul câinilor se apropia tot mai mult, pierzând teren în fața fiarei. Tot cu spatele am reușit să garăm motorul și am închis ușile grele de metal cu zgomot puternic, pentru a speria sălbăticiunea. Am urcat în casă și din balcon am tras câteva focuri de pușcă în aer, de teamă să nu rănim câinii, care acum se avântau cu vitejie pe sub bolțile de vie, din ce în ce mai departe de casă. I-am așteptat cu inima strânsă câteva minute interminabile, să se întoarcă dintre vii și când i-am văzut tolănindu-se liniștiți dar atenți sub balconul intens luminat, i-am lăudat cu afecțiune și le-am promis o recompensă demnă de curajul și loialitatea lor. A fost prima confruntare directă cu mistreții care au poluat ținutul, dar nu și ultima...
3. O zi de toamnă în regatul munților
Ruginiul foioaselor răsare din marea de verdeață a coniferelor într-un joc fascinant dăruindu-i toamnei o cromatică bogată. Grupul de turiști este purtat de telecabina din Bușteni către Babele. De aici, de sus, natura se desfășoară în fața ochilor în toată splendoarea sa. Nori albi, nori cenușii, perdele de ceață, bălticele de un albastru intens împânzesc cerul. Un fascicol de raze cade printr-o perdea de nori, dând naștere unor imagini feerice. Aici, sus, la un pas de cer, totul este complex, un conglomerat de nori, ceață, stânci și arbuști creează prin însăși neuniformitatea lor o imagine plină de armonii. Un vânt de toamnă adie deschizând porțile unui nou Univers. Tinerii admiră, din „cutia plutitoare” ce alunecă lin pe cablu, împrejurimile cu hăurile care se deschid sub ei, uneori având senzația că telecabina se va izbi de primul pinten stâncos, dar dintr-o dată face un salt pe deasupra și-și continuă nestingherită „zborul” către înălțimi.
Ajunși la capătul liniei, coboară și privesc în toate direcțiile, orizontul desfășurându-se de jur împrejur. Pe partea cealaltă se află frumoasa vale Ialomicioara, peștera și cascada. Dinspre nord îi salută, cu respect, Sfinxul, stăpânul Masivului Bucegi, și neclintitele ”Babele”, acele pietre milenare ce privesc peste orizonturi ca niște străjeri vigilenți asupra neamului strămoșesc.
După un tur de orizont al mirificului ținut din regatul Masivului Bucegi, tinerii coboară cu rucsacurile în spate către Monumentul Eroilor de pe Caraiman. Ajunși acolo își lasă privirile să alunece curioase pe deasupra pereților stâncoși, presărați din loc în loc cu ierburi uscate, până în fundul uriașei prăpastii ce se deschide spre Bușteni. Mai jos, două capre negre cocoțate pe doi pinteni stâncoși îi privesc curioase. Crucea enormă ce reprezintă Monumentul Eroilor se ridică triumfătoare deasupra abruptului Caraiman. Privirile aleargă avide de cunoaștere spre Coștila, Iadul Văii Albe și se opresc în stațiune. De acolo privirea urmează pădurea de brad, apoi arbuștii care se cațără ca niște alpiniști prin labirintul stâncos cu nenumărate hornuri și fisuri. Bătrâni milenari, sculptori nevăzuți ai timpului, precipitațiile și vântul, au dăltuit în piatră cele mai neașteptate forme. Aici, în prăpastie, se află la tot pasul mii de dălți și ciocane cu care meșteri nevăzuți își continuă zi și noapte măreața operă de modelare a muntelui.
De la Caraiman turiștii, cu rucsacurile în spate, se îndreaptă către Vârful Omul. În curând ajung la Mecetul Turcesc, îl traversează, apoi trec peste Vârful Bucura de unde într-o parte, spre soare răsare, se deschide spectaculoasa Valea Cerbului, iar în partea cealaltă, spre soare apune, Valea Gaura. Ajunși la Vârful Omu, de jur împrejur zările se deschid până departe pe deasupra crestelor, iar undeva în depărtare, spre apus, se zăresc culmile deja înzăpezite ale masivului Piatra Craiului, iar spre nord și nord-est, culmile ruginii ale masivelor Postăvarul și Piatra Mare. De aici grupul de tineri se deplasează către Hornurile Mălăiești. Între timp vântul se întețește și temperatura mai scade cu câteva grade.
După o jumătate de oră montaniarzii pătrund în Hornul Mare, strecurându-se prudenți pe lângă pereții de piatră. Din loc în loc coboară pe cablu sau își dau mâna și fac un lanț. La ieșirea din horn sunt eliberați de strânsoarea stâncilor și deodată munții își desfac brațele dăruindu-le iarăși libertatea. Din momentul când pătrunzi în horn și până la cabana Mălăiești asiști la un adevărat spectacol al naturii. Gânduri, impresii, amintiri și sentimente zboară peste culmile Bucșoiu, Vârful Scara, Culmea Țigănești și Padina Crucii.
Ajunși în regatul „Cetății Mălăiești”, așa cum le plăcea s-o numească de fiecare dată când vizitau acest ținut, își instalează corturile, strâng vreascuri și aprind focul. Alături, la câțiva pași, un torent curge vijelios. Între timp vântul se întețește și vuiește peste creste, iar nori negri se perindă pe deasupra culmii Bucșoiu.
Se înserează. Înghesuiți unul peste altul într-un cort mai spațios, cinează și povestesc peripeții din drumețiile anterioare făcute în regatul Măriei Sale Muntele.
În cele din urmă se retrag, perechi, perechi, în corturile lor. Peste culmi vântul urlă cu furie. Se anunță o noapte de coșmar. Furtuna se dezlănțuie. Tunete sinistre și șerpi de foc descriu un tablou în fața căruia te cuprinde groaza. Fulgerele luminează prin foaia de cort. Speriați, dar și curioși, deschid ferestruicile de la corturi și privesc în noapte. Crestele Bucșoiului se aprind pentru o clipă la lumina fulgerelor, apoi sunt învăluite din nou în negură. Tunetele se accentuează. Ploaia se întețește.
Urmează o noapte de coșmar.
Spre dimineață furtuna încetează. Doar vântul mai izbește din plin fruntea de piatră a muntelui vuind biruitor.
Îngrijorați că vremea capricioasă s-ar putea întoarce, turiștii se grăbesc să treacă peste Prepeleac cu destinația Pichetul Roșu, Poiana Izvoarelor și de acolo să ajungă în Bușteni, încântați, pe de o parte, de spectacolul și splendorile oferite de natură pe scena munților și pe de alta că au scăpat cu bine de pericolele și capcanele pe care le ascunde de fiecare dată muntele…
4. Tamara
În nordul țării, septembrie miroase deja, ușor a toamnă. Așa simțise și el când vedea cum puținele frunze care se mai țineau în mesteceni, prin parc, semănau cu viața lui din ultimul an de liceu. De-a lungul insuliței, unde o întâlnise pentru prima oară pe Tamara, zburau purtați de vântul în rafale, ca bezmetici, câțiva bondari greoi. De pe banca de vizavi de insuliță, Vlad văzuse cum ea se ridicase de la masă și își implora partenerul, din ochi, tocmai când el făcuse un gest, nepermis pentru un băiat, de a-i lua fetei mâna întinsă pe deasupra mesei și a i-o așeza, înapoi, cuminte, la piept. „Da! își spusese abia șoptit. Pesemne, tocmai i-a spus că n-o iubește”.
– Ce-o fi cu mine? Visez cu ochii deschiși... Și încremeni ascultând cum îi bate inima. Pe un scaun, cu brațele adunate ca un om nemișcat în rugăciune, își zări, vag, în întuneric umbra sacoului, singura haină pe care o avea și cu care fusese îmbrăcat atunci.
...În copilărie, maică-sa era cea care îi tâlcuia lui visele şi nălucirile. După ce deslușea câte un vis, îi povestea din „Facerea”, cum, noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec… pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegea, pe atunci, unde bătea mamă-sa, cu tâlcurile ei. Avea să facă o punte de legătură, între vorbele ei şi relatarea din Cartea Cărţilor, peste alţi ani, când, citind „Idiotul” lui Dostoievski, rămăsese descumpănit o vreme, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”, încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”.
Asta era! De aici încolo, începea pentru Vlad, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa gazdei de pe vremea ultimului an de liceu. Atât „nea George”, cât şi „baborniţa” care-i era soţie, erau doi bătrâni cărpănoşi, avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, a trăit alături de ei, clipe demne de pana lui Dante, autorul „Infernului”. Avuse, în camera unde dormea, cândva, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Și acum, lui, ca unul care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi venea foarte greu să se acomodeze, printre străinii care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Dar, mai presus de toate, nu se putea acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremurau casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. „Nea George”, care era „frăţie” cu tatăl său – adică îi fusese cavaler de onoare, pe vremuri, la nuntă – mai era cum era, însă Petria, baborniţa lui de nevastă (nici nu merită ea, a-i pomeni numele) era din cale afară de rea. Îl teroriza, ca pe un biet copil „aruncat” printre străini, cum avea a mai întâlni, prin schiţele lui Maxim Gorki. Și-ar fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de acasă, încă din primele zile, şi s-ar fi tot dus, s-ar fi tot dus, dacă...
...A privit cu strângere de inimă scena cum ea și-a lăsat capul pe brațele încrucișate pe masă, după plecarea lui, plângând în surdină. El a înconjurat insulița, a traversat puntea arcuită și i-a strecurat în palmă bilețelul scris pe un petec de hârtie pe care îl gândise instantaneu, acolo, pe bancă. Aștepta în picioare dinaintea fetei. Ea nu a răspuns nimic. L-a privit în ochi sașii jucăuși. A luat biletul și l-a citit în tăcere. Lui i se păruse, că totul durase o viață. Pe acel bilet scrisese o singură frază: „Așteaptă! O să treacă furtuna”. Ea a împăturit biletul, l-a mai privit pe sub sprâncene, din curiozitate, destul de susceptibil, apoi iar a deschis biletul și din nou a citit acea frază. „Tu ai scris asta?” Iar el n-a putut decât să-și lase mâinile pe lângă corp, recunosându-și fapta.
Aici începea povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei. Pentru a ne face o imagine asupra casei, trebuie să ştiţi că acei doi bătrânei locuiau într-o bucătărioară joasă (cu un tavan aplecat), unde dormeau, găteau şi îşi petreceau zilele mai tot timpul. Pe el îl „izolaseră” într-o săliţă scundă, cu un pătuţ tare (senzaţia i-o dădea salteaua, parcă făcută din papură) şi înghesuit după uşa ce avea, cât de cât, o corespondenţă cu bucătăria. Acolo, la o măsuţă joasă, își şi făcea lecţiile. Nopţile îi erau adevărate coşmaruri, căci, de dincolo de uşă, răsuna până la el cearta bătrânilor, dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi. În toată casa aceea, o singură cameră nu-i fusese arătată, iar speranţe de a afla, vreodată, cam ce se afla acolo, nu prea avea, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoarea de la brâu. În zadar, în lipsa bătrânilor, încerca a forţa uşa enigmatică, şi a-și face vise şi deşertăciuni. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul. Căută, în geamantan Biblia pe care o avea de acasă, de la mama lui. O frunzări până găsi ceea ce căuta: „Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte”. Gata! Era timpul să își uite trecutul și să privească numai înainte. Asta, până într-o zi, când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, descoperi, cu uimire, că enigmatica uşă cedează, şi pătrunse, destul de speriat, în camera interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie i-a dat-o acea neclintire, „ca de muzeu”, a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzuse vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori de-i luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul (mari şi mici), pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii săi de adolescent nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. A rămas, în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, i s-a oprit întinsă şi nemişcată, întrucât, privirea i-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, îl privea, cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung revărsat peste umeri. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul, pe care îl descoperise, îi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla cine era cea din fotografie. I se părea cunoscută. Dar era convins că o văzuse doar în vis.
...Ea avea sprâncene minunate, arcuite parcă a uimire când îl privise, o față misterioasă care dădea obrajilor ei o nuanță de acuarelă mult diluată; ochii negri i se mișcau în sus și în jos când vorbea; glasul îi aducea a ceva cunoscut, amintind de cele surprinse de prin cărțile citite și într-un fel și trăite, rârâit, cu inflexiuni guturale, și o gropiță în obraji se adâncea și iarăși revenea în timp ce schița un posibil zâmbet. Iar el doar a privit cum ea s-a ridicat deodată de la masă și întinzându-i cu mâna albă, dezgolită până la cot, biletul, a părăsit insulița. Nu s-a dezlipit de acolo, până când frunzișul ruginiu al stejarilor de pe insuliță nu i-a trecut, de câteva ori, dus de vânt, peste bombeul încălțărilor. Nu și-a iertat, pe moment, că nu i-a putut declara că îi era dragă chiar de la prima lui întâlnire cu o fată și ar fi vrut să îi dea întâlnire, tot aici, în ziua următoare. De emoție, ori poate că pe buzele fetei apăruseră mici vânătăi diafane, a ales să tacă.
Acum aştepta, ca în vis, să vină Dumnezeu la el (cum spunea mamă-sa, cândva, că El venise la Abimelec) să-i spună: „iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle”. Aşa ceva însă, era imposibil să se întâmple. Numai Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Şi, totuşi, într-una din seri, a fost trezit de vocea unui clopoţel de fată, care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo de uşa unde îi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de noapte, îi certa de zor. A ciulit urechile să desluşească acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: „Tamara, mamă!... De ce să îl fi dus în camera ta? E un copil de la ţară... Pune mâna... strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă... De când ai plecat tu, acolo e singurul loc unde te mai găsim când și când.”
...Când și-a desprins ochii din pământ și a privit în urma ei (era tot acolo dinaintea mesei abia părăsite de fată), a zărit-o sprijinită de balustrada punții arcuite, cum întorsese capul să-l mai vadă încă o dată. „Aș fi vrut să mai vii și mâine... să ne plimbăm cu barca”, i-a strigat. Ea doar a râs: „Persoane străine ca noi nu au voie să se plimbe pe lac”. Avea o voce guturală sau el așa simțise. „Măcar să-ți știu numele...”. Nu mai putuse continua. Un nod i se pusese în gât. „Cine știe? Poate o să-l afli cândva”. Iar lui i s-a părut că spusese toate astea destul de graseiat și cu patos.
În noaptea aceea a aflat, că necunoscuta, care descinsese acolo în noaptea aceea, era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Tamara. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă, fie şi un copil „rău” de la ţară. Faptul că nu mai venea pe acasă, îi trezi bănuiala că fata nu-şi iubea părinţii, pentru „apucăturile” lor. S-a dat jos, tiptil-tiptil, din pat, şi a aruncat o privire prin ochiul de geam acoperit de o perdeluţă. Chipul fetei semăna izbitor cu fata văzută în urmă cu un an pe insuliță. A doua zi, află, pe căi ocolite, de la „nea George” că enigmatica de peste noapte părăsise locuinţa şi luase trenul, de la prima haltă, înapoi spre Bucureşti. N-a mai revăzut-o, şi, doar Cel-de-Sus trebuie să ştie dacă aici se sfârşeşte povestea fetei, ori reîntâlnirea aceea fusese cea mai fericită amintire din viața lui. Imaginea Tamarei avea să rămână, împreună cu portretul pe care îl ținuse la piept a doua zi. Acolo, în casa cu umbre și păpuși care devenise ea însăși o amintire. A doua zi și-a strâns bagajele și și-a anunțat gazda că nu mai poate locui acolo, că și-a găsit o altă gazdă unde se va muta. Dar nu înainte de a strecura în spatele portretului fetei, în camera enigmatică, un nou bilețel pe care scrisese doar atât: „Ți-am aflat numele. Și dacă a trecut furtuna e timpul să-ți lași inima pe mâinile Lui, cel care face posibil totul”.
A plecat mai departe fără să arate că îi cam tremurau pașii. Şi, să fi tremurat în lumina zilei, pentru ce? Aşa, însă, a rămas cu gândul că şi într-un portret se ascunde, uneori, câte un suflet mare, iar lumea viselor noastre tinde spre el, ca spre centrul ei.
5. Destine aruncate
Îşi amintea şi acum toamna aceea, parcă ninsese cu frunze. Trotuarele din cartier gemeau sub galbenul vegetal ce se insinua, amurg cu amurg, şi în sufletele oamenilor. Copacii se îmbrăcaseră în mantia de ceară, încă din primele zile ale lui octombrie. Părea că Dumnezeu, supărat pe lumea mult prea îngropată în mlaştina păcatului, hotărâse să aprindă pe faţa pământului, miliarde de lumânări, doar-doar suflarea se va curăţa de ispite. Până la finalul lunii, se topiseră împrăştiind frunze cerate sub mânia vântului, toţi copacii-lumânare. Crengile, acum golaşe, păreau crăpături pe smalţul cerului.
Vasile venise acasă pe final de octombrie, doar într-o permisie de trei zile, tulburat că Valeria nu-i mai răspunsese la scrisori, de aproape o lună. Îi era tare dragă, fuseseră colegi de clasă în liceu, se potriveau în toate, li se împleteau visele precum cosiţele unei cosânzene, chit că ea era fată de oameni cu stare, iar ai lui de abia îşi duceau zilele, trăgând de-o ciorbă săptămâni la rând. Pensionaţi amândoi pe caz de boală, abia îl ţinuseră în şcoală pe Vasile. Noroc că el era băiat harnic şi isteţ, se lipise de mic de un vecin care repara televizoare şi radiouri vechi, aşa că, până terminase liceul, toţi oamenii din cartier îl chemau să le repare câte ceva, mai ales că apăruseră şi calculatoarele care dădeau de furcă oricui. Tare îi plăceau, era fascinat de tot ce însemna electronică. Se gândea să dea la facultate, din banii primiţi pe reparaţii şi-ar fi acoperit treptat cheltuielile pentru cursurile de la fără frecvenţă. Şi avea s-o ajungă din urmă pe Valeria, care neavând treabă cu serviciul militar, intrase deja la medicină. Visa la o căsuţă a lor, simplă şi curată, plină de râsete de copii. Numai la gândul că fata cu pletele de culoarea fânului uscat şi cu ochii aceia căprui cu irizări de miere veche avea să fie soţia lui, Vasile simţea cum inima îi era cal sălbatic galopând pe dealuri tivite cu arama scânteietoare a pădurilor înmuiate în toamnă, numai de el ştiute.
Pe tren, în drum spre casă, îi veneau în minte frânturi din singura noapte în care făcuseră dragoste, înainte ca el să plece în armată. Valeria îşi pusese în cap să le smulgă părinţilor acceptarea relaţiei lor, cu orice preţ. Îşi aminti sclipirea ca de chihlimbar din ochii ei când îi spusese zâmbind:
– Ai să vezi că peste nouă luni îţi vei strânge feciorul în braţe şi tata, mai pentru nepot, mai de ruşine, te va accepta ca ginere!
– Valeria, copiii noştri nu trebuie să fie monedă de schimb. Le vom demonstra tuturor că ne iubim şi nu vor avea de ales.
Având în vedere realitatea, Vasile era un visător iar Valeria, cu siguranţă, o adolescentă răzvrătită. Nici unul dintre părinţi nu vedea cu ochi buni iubirea ce răsărise în inimile celor doi, fiind prea preocupaţi să păzească, neclintiţi, mentalităţi învechite.
Vasile se gândi că poate tatăl ei aflase de graba lor şi îi interzise Valeriei să îi mai scrie. Dar totuşi ea era o fată isteaţă, şi apoi îl iubea, ar fi găsit în cele din urmă o soluţie, chiar de-ar fi fost să-i trimită scrisorile pe ascuns. Doar săptămâni întregi, rândurile pe care i le scria îi ţinuseră lui Vasile de cald, îi fuseseră armă şi scut în lupta tăcută cu mojicia, uneori fără margini, a colegilor de armată care nu priveau cu ochi buni firea sensibilă şi blajină a lui Vasile. Aceştia nu scăpau nici o ocazie să-l ironizeze, ori de câte ori îl vedeau citind scrisorile iubitei, foile acelea galben-verzui precum gutuile încă necoapte, ce răspândeau un miros dulce-amărui. Uneori i le ascundeau prin tot felul de locuri pe cele deja citite sau îl puneau să le facă tot felul de servicii, pentru o nouă scrisoare pe care puseseră mâna înaintea lui. Vasile, om calm din fire, răbda cu stoicism, mai cu seamă că miza era scrisul drag, presărat cu arabescuri, aşternut pe pagină asemeni cârceilor de viţă de vie. Miezul cuvintelor era mustos precum boabele de struguri, picurându-i în suflet o nesfârşită tandreţe, făcându-l să adoarmă cu gândul la nemaivăzutele şi îndepărtatele stele din cel de-al nouălea cer, imaginat alături de ea.
– Cum de-ai venit, maică, ai aflat de Valeria? îl întrebase bătrâna, cu o privire temătoare ce-i acoperea cu greu sufletul chircit de spaima durerii pe care o presimţea deja săpând în inima băiatului ei.
– Ce să aflu? S-a întâmplat ceva rău?
Tâmplele începuseră să i se zbată precum nişte porumbei în colivii prea strâmte.
– S-o căsătorit cu un străin, maică, or făcut nunta în grabă mare şi-or plecat cu tătă familia în ţara omului.
Nu-i venea să creadă. Atâtea vise, atâta dragoste, toate risipite într-o respiraţie. Într-o fracţiune de secundă, îi trecu prin cap că are să-i împuşte pe toţi şi-apoi îşi va lua zilele. Doar pe Valeria o va cruţa, să-i ducă dorul omului iubit, o viaţă. Dar oare cine mai era omul iubit pentru ea? Străinul acela? Aflase mai târziu din poveştile cartierului că era un norvegian plin de bani. Ce se putuse întâmpla într-o lună?! Încercase să descopere adresa unde plecaseră dar parcă îi înghiţise pământul, nimeni nu ştia mai nimic.
Toate sentimentele amestecate de furie şi dragoste îi veneau şi acum în minte, când răscolea tomberonul ce duhnea a varză putrezită. Era iar toamnă. Nu-i plăcea toamna, parcă nu mai ştia nici el de ce. Dar ştia sigur că toamna, tomberoanele descoperite se umpleau de umezeală şi cu greu mai puteai salva vreo comoară din toate resturile acelea năclăite, cu miros fetid. De multă vreme, prin cartier toţi îl ştiau drept nebunul care caută în gunoaie.
Un miros cunoscut îi invadă nările, deşărtându-i sacul cu amintiri. Cineva aruncase o cremă de ghete, la fel ca atunci, în tomberonul de la unitatea militară în care îşi făcea stagiul. De fiecare dată când simţea mirosul acela generator de amintiri, Vasile trecea prin tot felul de stări. Broboane de sudoare i se prelinseră dintr-odată pe frunte, adunându-i părul, cât îi mai rămăsese, în smocuri răzleţe, pe pielea plină de pete roşii. Pasiunea lui pentru gunoaie îi făcuse cadou tot soiul de boli de piele, însă niciodată suficiente încât să-i oprească năravul. Mirosul acela artificial de cremă îi schingiui, ca într-o maşină de tortură olfactivă, puţinele bucurii pe care le avusese în ziua aceea. Se întâlnise cu Adela şi femeia îi luminase dimineaţa. Doar ea îi mai spunea simplu, Vasile, pentru restul era Vasile, nebunul cu gunoaiele. Acum însă, crema aceea de ghete îi furase cu totul concentrarea, şi aşa şubredă, din mintea lui chinuită, o minte pe cât de obsesivă, pe atât de lucidă şi analitică. Îi reveneau iar în minte momentele acelei toamne. Curios că asta se întâmpla doar o dată la câţiva ani, când se nimerea să găsească în tomberon, vreo cutie de cremă de ghete care îl ducea iar pentru câteva clipe, aproape de catharsis.
Întors în unitate, distrus, cu sufletul răvăşit şi cu mintea neîmpăcată, se mirase atunci cum de colegii erau dintr-odată aşa binevoitori cu el. Avea să afle în curând, din gura unuia care trădase. Îi ascunseseră ultimele patru scrisori şi în cele din urmă le puseseră pe fundul unui tomberon, cu gândul că au să-i spună că sunt acolo şi au să savureze umilinţa şi năduful bărbatului îndrăgostit, în căutarea foilor parfumate a gutuie, printre resturi în descompunere. Doar că prin forţa împrejurărilor, tomberonul fusese golit, mai repede decât trebuia, la groapa de gunoi a oraşului şi scrisorile erau, de pe acum, pe veci sigilate de mâna destinului. Când află, pe Vasile îl cuprinse o furie soră cu nebunia, lovi câţiva colegi de cazarmă, dărâmă paturi, răsturnă tomberonul din curtea unităţii militare, urlând repetat şi sacadat: „Unde e groapa de gunoi? Unde e?”. După ce petrecu, agitat, câteva zile în arest, primite ca pedeapsă la daunele pe care furia lui le provocase, lucrurile păreau că se calmaseră, deşi, în ochi i se aşezaseră nişte sclipiri stranii, de care ceilalţi îşi fereau privirea. În ziua eliberării din armată merse direct la groapa de gunoi. După două zile, un om de prin preajma gropii îl găsise murdar şi inconştient, scurmând prin gunoaie, de parcă ar fi căutat aur. Ajuns prin spitale, o serie de diagnostice i se perindaseră pe foile de ieşire, de la sindrom de stres post-traumatic, la tulburare obsesiv-compulsivă şi tendinţe maniaco-depresive.
Uneori avea momente în care se simţea lucid, dar alteori, îl cuprindea un neastâmpăr şi o tristeţe sfâşietoare, din care singura ieşire, venită precum o eliberare, era, de fiecare dată, căutatul prin gunoaiele aruncate la tomberon. Cu o parte din minte, înţelegea foarte bine că e doar o compulsie, că scrisorile pe care le visa cu ochii deschişi, cele care ar fi putut să-i lămurească într-un fel festa pe care i-o jucase destinul, nu aveau cum să mai apară vreodată, şi totuşi nu se putea abţine. Atunci, la groapa de gunoi, sfâşiat de durere, dăduse peste tot felul de hârtii, frânturi de scrisori, ziare, pagini rupte de reviste, toate păreau să cânte dragostea, ca şi cum toate iubirile din lume ajunseseră dintr-odată, la destinaţia finală inevitabilă, groapa de gunoi. Toate bucăţelele acelea de iubire aruncată la coş îi lăsaseră în suflet un gust de bucurie dulce-amară, singura la care mai avea acces. Ajuns acasă, o vreme căutase în zadar, noaptea, pe ascuns, în tomberoanele din cartier, senzaţia aceea de fericire fărâmiţată care i se lipise deja de amintiri, ca un circuit greşit al creierului. Apoi, încet-încet, sub tratament, lucrurile îşi reveniră aproape la normal, absolvise cursurile facultăţii visate şi îşi făcuse o firmă de reparat electronice. Dar obsesia îi reapărea treptat, o dată cu anii care treceau. Îl cuprindea în braţe de marasm ori de câte ori era obosit, îl invada înşelător precum mirajul unei Fata Morgana.
Începuse să nu se mai ferească de vecini, deşi ieşea în general seara. Umbla cu o bicicletă pe care îşi încărca baloţi de hârtie şi cartoane strânse de prin gunoaie, uneori mai mici, alteori mai mari, atât de mari că abia i se zărea trupul, de altfel deloc firav, din spatele grămezilor. De departe, părea o boccea uriaşă, umblătoare. Ajuns acasă, le sorta, lipea meticulos bucăţelele rupte, făcând adevărate puzzle-uri şi apoi citea: ziare, reviste, lucrări de control, ambalaje, reţete, facturi, chitanţe, afişe, şi, bineînţeles, scrisori de dragoste, din ce în ce mai rare şi mai mereu dactilografiate sau, în anii din urmă, redactate pe calculator. Acestea deveniseră un soi de piese rare ale adunăturii de gunoaie. Vasile locuia la una din căsuţele ce mai rămăseseră în picioare, nedemolate de blocurile standard care răsăriseră în cartier. Vecinii priveau îngroziţi cum în curtea lui Vasile, creştea an de an, tot mai mare, raiul şobolanilor, acoperit de „piesele” colecţiei care îşi extindea teritoriul şi în afara casei. Ciudat era că în pofida maniei, mintea îi funcţiona acum foarte bine, aproape la fel ca înainte de şocul prin care trecuse. Ajunsese chiar să facă diverse corelaţii între informaţiile primite prin intermediul foilor aruncate la tomberon, aşa că, în scurt timp, ştia aproape totul despre obiceiurile de viaţă şi despre problemele locuitorilor din cartier. Se uita pe reţete şi pe cutiile de medicamente şi înţelegea cine, cât şi de ce suferea; se uita pe facturi şi extrase de cont şi deducea cine avea să aibă în curând restanţe de plată la regie sau dimpotrivă vreun câştig financiar; refăcea cutiile în care fuseseră ambalate diverse produse şi înţelegea preferinţele şi slăbiciunile oamenilor; parcurgea facturi telefonice şi nu-i trebuia mult până să înţeleagă cine cu cine îşi înşela consoarta. Cartierul nu mai avea secrete pentru el. Tot aşa, dând dintr-o informaţie în alta, începu să simtă că se sufocă sub mormanul de secrete ale cartierului şi vru să elibereze tensiunea spre cei care, de fapt, îl încărcau fără s-o ştie, cu viaţa lor.
Prima pe listă fu o fostă colegă de şcoală generală, pe care o avertiză să-şi pună deoparte ceva bani, pentru că în curând soţul ei avea să plece cu alta, luându-i tot ce agonisiseră împreună. Apoi urmară un tânăr care la îndemnul lui Vasile învăţă să conducă maşina, aflând că tatăl lui va avea nevoie în curând, să fie transportat periodic la un spital, şi o domnişoară bătrână, mereu tristă, căreia îi dezvălui că domnul cu ochelari cu ramă groasă din blocul T8, îi împărtăşea pasiunile şi o iubea nebuneşte fără să aibă curajul să facă vreun pas înspre ea. Rând pe rând, toţi locatarii aflaseră de aceste aşa zise premoniţii, şi Vasile, nebunul cu gunoaiele, devenise Vasile, profetul. Ba mai mult, oamenii ajunseseră să lase la tomberonul din apropierea curţii lui, mici bileţele pe care îşi scriau dorinţele, gândurile şi întrebările, sperând că Vasile va avea un răspuns pentru ei, că le va da un sfat. O vreme, fu în extaz, citind scrisori şi punându-şi mintea la contribuţie, în încercarea de a-i ajuta pe oameni. Simţea ca şi cum, toată suferinţa lui veche avea un rost. Tomberonul lui Vasile, cum îi spuneau unii, devenise treptat tomberonul cu dorinţe, ca un fel de copac din acela de crengile căruia atârnau legate bileţele cu rugăciuni.
Apoi, treptat, realiză că oamenii sunt mai nebuni ca el, că aşteaptă sfaturi de la el, de la un aproape nebun, căutau răspunsuri în afara lor, când de fapt, toate răspunsurile erau la ei, doar dacă ar fi stat un pic să cugete, dacă s-ar fi oprit câte o clipă din harababura aceea numită viaţă normală şi ar fi ascultat cântecul lucrurilor ce îi înconjurau, cântecul oamenilor din jurul lor, cântecul lor înşişi. Aşa că hotărâ să nu-i mai încurajeze în prostie şi deveni iar nebunul de Vasile şi atât, şi cu trecerea anilor lumea uită de tomberonul din care se năşteau aşa zisele premoniţii. Doar atunci când ceva ce aflase din scanarea atentă a gunoaielor era extrem de grav, atenţiona omul, dar o făcea, spre deosebire de altă dată, cu maximă discreţie.
În ultimii ani, îi atrăsese atenţia Adela, tânăra de la T7 ce se mutase recent, împreună cu soţul, în cartier. Era o femeie frumoasă, cu părul ca frunzele brune ale toamnei şi ochii de culoarea castanelor, şi cu un mers care, fără să înţeleagă de ce, îi stârnea lui Vasile o emoţie ciudată, răsărită din meandrele sufletului lui amorţit. Şi totuşi nu era o atracţie din cele pe care un bărbat le-ar fi simţit pentru o femeie frumoasă. I se părea doar că mersul ei seamănă cu o eliberare, ca şi cum femeia se elibera de toate poverile gândului, cu fiecare pas pe care îl făcea. O întâlnea des seara, ba chiar în orele târzii ale nopţii, când ieşea şi el, în căutarea comorilor din tomberon. Era singura faţă de care, în gând, simţea nevoia să-şi ceară scuze că îi cotrobăia prin frânturile de viaţă, atât de neglijent abandonate. Curând află cu metodele lui că soţul femeii avea probleme serioase cu alcoolul, şi viaţa Adelei devenise încet dar sigur, un carusel al groazei din care nici măcar nu mai avea puterea să se desprindă. Vasile se miră de aparenţele de familie frumoasă pe care aceştia le lăsau în cartier, în contrast cu ochii tot mai trişti ai Adelei, cu plimbările nocturne în care o observa de la distanţă, nu o dată înecată în lacrimi, şi cu realitatea imposibil de ignorat a tomberonului vorbitor. Vasile începuse să simtă nevoia de a o ocroti patern, de a-i arăta toate mizeriile descoperite, deşi după ochii ei tot mai trişti, părea că nu mai e necesar să-i divulge vreun secret.
De câte ori se întâlneau, Adela îl privea cu căldură, părea că e singura care nu îl judecă şi care găsea printre tristeţile ei, un zâmbet rătăcit pentru omul de pe bicicleta acoperită de pachete de hârtie, pe care îl zărea adesea căutând în tomberon. Nu ştia nici ea de ce, dar i se părea că omul acela ciudat, aproape un om al străzii, de care se ataşase după câteva discuţii întâmplătoare, era mai pur şi mai bun decât oamenii eleganţi, dar superficiali şi slabi din lumea ei. Îşi aminti cum într-o seară intrară în vorbă şi Vasile îi spuse că ar trebui să-şi vadă de viaţa ei, altfel, omul acela inconştient avea să rupă din ea, până la epuizare, până nu ar mai fi rămas decât o umbră a celei ce ar fi putut fi, a celei care îi datora lui Dumnezeu să fie. Adela fusese şocată la prima discuţie, ba chiar îl suspectă de tot felul de scopuri ascunse, dar apoi, ştiind ce trăia, îi păru rău că se pripise cu judecata. Încet-încet prinse încredere şi Vasile îi deveni ca un prieten, mai schimbau câte o vorbă, seara, când li se intersectau drumurile, şi se mira cum reuşea bătrânul acela ros de viaţă să gândească atât de limpede dincolo de mania lui cu gunoaiele. Asta, de altfel, avea să-i fie învăţătură de minte în încercarea ei de a respecta porunca aceea care spunea: „Să nu-i judeci pe alţii!”.
Când Vasile dădu peste mirosul de cremă de ghete ce îi răscolea amintirile în mijlocul vântului ascuţit de octombrie, Adela, tocmai îşi lăsase la tomberon gunoiul strâns peste zi. Se hotărâse să arunce nişte lucruri care nu-i mai foloseau la nimic, nişte cutii de carton matlasat, în stil matrioskă, destul de uzate, în care, în copilărie, părinţii ei păstraseră poze şi scrisori. Multă vreme, după ce erau deja scoase din uz, le ţinuse încă de dragul amintirilor legate de mama ei, care o năpădeau de câte ori le desfăcea, una câte una. Nu înţelesese niciodată de ce, tatăl ei nu îi inspirase protecţie, afecţiune. Era un om rece, îşi măsura mereu cuvintele şi îmbrăţişările, ca şi cum, le primise în număr limitat şi nu avea de gând să risipească prea multe pe Adela. După moartea mamei, devenise de-a dreptul maliţios, îi reproşa mereu câte ceva şi asta o făcuse pe Adela să plece cât mai departe de el, cu prima ocazie care se ivise.
Adela se îndepărta cu paşi repezi de tomberon, se grăbea să se vadă cu o prietenă, când Vasile apăru şi colectă, printre altele, cele trei cutii aruncate, împreună cu nişte facturi, scrise într-o limbă pe care nu o înţelese. Acasă, aşa cum obişnuia, inventarie bine tot ce strânsese şi se pregătea să lipească bucăţile de facturi când degetele mâinii drepte simţiră sub mătasea celei mai mici dintre cutii, un foşnet ca de hârtie. Curios, desfăcu treptat, cu migală, toate cutele învelitorii şi găsi un buzunăraş ascuns. Cutia i se păru foarte interesantă şi se gândi că ar trebui să o recondiţioneze puţin şi să o folosească pentru depozitare. Extrase din buzunarul descoperit hârtia pe care o simţise la atingere pe sub mătasea suprapusă peste carton. Dintr-odată îi năvăliră iar pe tâmple broboanele de sudoare şi simţi o bucurie fără margini dimpreună cu o durere ascuţită în mâna stângă. Ochii îi rămaseră pironiţi pe bucata aceea de hârtie galben-verzuie ca gutuile necoapte. Tremura şi îşi spuse în gând că lucrurile aveau mai multă putere decât ar fi trebuit şi că nici acum, după atâţia ani, nu-şi putea stăpâni emoţiile când găsea câte o foaie de hârtie de aceeaşi culoare ca cea după care căutase zile în şir la groapa de gunoi. După câteva minute, când amintirile generate de bucata de hârtie palid colorată se estompară, începu să citească încet, gândindu-se că ar trebui să vadă ce e cu inima lui, prea îl strângea uneori peste piept. „Adela,…“, începea scrisoarea. Vasile citi, şi dintr-odată, gândurile i se învălmăşiră, dimpreună cu durerea tot mai pronunţată de-a lungul braţului stâng. Nu mai ştia ce simte, bucurie, tristeţe, durere, eliberare, realiză că ar fi bine să ajungă la un spital, dar nu se putea mişca. Peste câteva secunde, foaia aceea galbenă i se desprinse dintre degete, precum o frunză ce părăseşte nepăsătoare copacul şi Vasile se prăbuşi pe podea. Peste buzele uşor vinete i se prelinseră lacrimi şi prin ele mai apucă să vadă o fată cu părul de culoarea fânului uscat care îi făcea fericită cu mâna, când o lumină orbitoare îl trase înăuntrul ei ca într-un vortex.
La înmormântarea lui Vasile veniseră mulţi oameni, parcă dintr-odată îşi aminteau toţi tomberonul cu dorinţe. Adela se întristă la aflarea veştii şi îi mulţumi în gând pentru ultimul sfat primit de la acesta, sfat care prindea contur. Se hotărâse să înfieze un copil, să renunţe la lupta pentru cauze pierdute şi să îşi canalizeze dragostea spre un suflet curat. În ziua aceea, tocmai fusese chemată să viziteze un copilaş, îl chema Vasile. Adela zâmbi, gândindu-se că în bunătatea lui, Vasile făcuse iar, din nefericirea sa, o bucurie altora, şi îi mulţumi acestuia în gând.
O frază iraţională îi apăru de nicăieri în minte, surprinzând-o: „Ce s-ar mai fi bucurat bunicul Vasile de nepot!”. Îşi aminti că odată îi mărturisise că şi-ar fi dorit tare mult să aibă şi el copii şi nepoţi. Şi apoi pe sufleţelul acela la care urma să meargă îl chema la fel, iar Vasile, cu toată delicateţea lui caracteristică, se purta cu Adela ca un tată. „Ce ţi-e şi cu gândurile astea, cum se formează ilogic din frânturi de realitate!”, îşi spuse.
În drum spre casă, după câteva zile, trecu pe la tomberonul lângă care îl cunoscuse pe Vasile şi lăsă pe trotuar o candelă. Jos lângă tomberon, îi atrase atenţia o foaie de hârtie galben-verzuie, cu un scris cunoscut. O ridică instinctiv fără să mai înţeleagă dacă ce o îndemnase să facă gestul era scrisul acela asemănător cu al mamei sau gândul la blajinul Vasile. Citind, nu mai înţelegea nici dacă obrajii îi erau inundaţi de stropii de ploaie ce apăruseră deodată, sau de lacrimile ce înmuiau deja scrisoarea.
Adela, mă simt tot mai rău, nu ştiu dacă vei reuşi să ajungi la timp în ţară... Sper că mă vei ierta... Am tot amânat să îţi spun adevărul, dar acum vreau ca el să ajungă la tine, măcar prin rândurile acestea. Tatăl tău este omul pe care l-am iubit mereu, Vasile Ionescu, locuieşte în Pietreşti, oraşul copilăriei mele, unde tu îţi doreai atât de mult să ajungi. Iartă-mă!
Cu mintea încă sub rafala întrebărilor şi a îndoielilor, Adelei i se contura porunca nejudecării aproapelui, prin cel mai şocant exemplu, tatăl ei era un nebun care scormonea în gunoaie, un nebun frumos… Din ziua aceea, după ce puse cap la cap istorisiri din cartier cu informaţiile pe care deja le avea, spuse tuturor cunoscuţilor povestea vieţii lui Vasile, ca pe o reabilitare, necontenind să se mire unde ascunde viaţa comori nepreţuite: în sufletul unui nebun sau poate, într-un colţ de tomberon, printre destine aruncate.
Pe trotuarele cartierului, vântul juca în fiecare toamnă şotron cu frunze galbene. Uneori, tomberoanele se desfrunzeau şi ele, aruncând peste tot bucăţele de hârtie. Când şi când, toamna, apărea o foaie galben-verzuie. Atunci, câte un trecător din cartier, martor la zborul foii de culoarea gutuii necoapte, tresărea: „Vasile, îmi citeşte destinul!”.
6. Compromisul - proză eliminată din concurs deoarece a mai fost publicată.
http://www.bistriteanul.ro/povesti-din-sat-compromisul-150139914392...
Am recunoscut-o ușor, deși n-am văzut-o mulți ani. Puțin schimbată, nu mult, elegantă, îngrijită, îmbrăcată cu gust, plină de viață. Iar zâmbetul nu-i lipsea de pe chip. Într-o vreme, parcă i se ștersese. Mai mult, vorbește tare, fără reținere, râde și se face auzită oriunde. E sinceră și naturală și te face să te simți bine lângă ea
7. Valea Umbrelor
Pentru a ajunge în Valea Umbrelor, a trebuit să ne afundăm adânc, în pădure. La început, copacii era rari, căci fuseseră defrișări. Cu cât înaintam, vegetația devenea mai deasă. Tufișurile de mărăcini năpădiseră coasta cu rețea înspinată, mascată în culorile flăcărilor de ciorchinii fructelor de măceși și pâlpâirile verzi-palide ale frunzișului. Negrilă amușina neliniștit, printre tufișuri. Trecuse ora prânzului, eram înfometați și pe deasupra și deziluzionați, de faptul că valea, în căutarea căreia plecaserăm, nu se vedea nicăieri. Mi-a cășunat pe Giolgău:
- Hai? Ce aștepți, să ne zici, încotro trebuie s-o luăm, că doar ai cutreierat pe aici, de când ai fost înțărcat de mama ta?
- Iar mă calci pe bătături, Iris? Nu te duce capul, că acesta e momentul, când Valea Umbrelor dispare în altă dimensiune? Chiar tu încercai mai devreme, să ne convingi că ăsta e un loc fantomatic. Ai uitat? Haideți, să facem picnicul în poiana asta, că eu sunt mort de foame, se adresează, celorlalți. Până terminăm de mâncat , poate reapare Valea Fantomelor pe coordonatele dimensiunii noastre, îmi sâsâie cu voce de crotal. M-am limitat doar să-l fulger scurt, cu o săgeată disprețuitoare.
- Să ne oprim aici, la poala pădurii, aprobă cu părere de rău și Miladi. Banderas care devenise un fel de ecou al stărilor de spirit ale fetei, se întristase, zărind deziluzia din ochii ei. Ne aflam chiar la liziera pădurii. Eu îl urmăream flegmatică și preocupată de o senzație iminentă de pericol, pe Negrilă care lătra neliniștit, pierzându-se între valurile de iarbă. Nu ne temeam, că ne rătăcim, căci drumul pe care urma, să facem cale întoarsă, îl marcase Cristi în câteva locuri, cu săgeți roșii adezive lipite pe arbori. În timp ce grupul se pregătea de picnic, el se adâncise în a trasa pe hartă, geografia locului.
Negrilă zărise la marginea luminișului, câteva căprioare și glasul sângelui său, de ciobănesc mioritic, l-a îndemnat să le fugărească. Eu, care nu-l pierdeam din ochi, l-am zărit cum a încremenit alertat, trezindu-se în fața unui cerb, care supărat de deranj, l-a pus pe fugă. A făcut cale întoarsă către noi, alergând în zigzag, cu urechile pe spate și cornutul pe urme.
L-am zărit și am strigat la ceilalți:
- Scăpați-vă pielea, că cerbul ăla vine încoace. Am înhățat rucsacul și am rupt-o la sănătoasa, înapoi în pădure, cu Cristi pe urmele mele. De ceilalți nu-mi făceam griji.
În față mi-a răsărit un stejar cu doi comănaci apropiați. M-am cățărat în grabă pe primele crengi și simțindu-mă la adăpost, m-am oprit acolo. Cristi urcase ceva mai sus, pe celălalt comănac. Avea aparatul de fotografiat agățat de umăr și i-a venit gândul, să facă, câteva fotografii de la înălțime. S-a cățărat sprinten mai sus și a început să facă instantanee cerbului, care făcuse cale întoarsă etalându-și maiestuos coarnele și căprioarelor care se îndepărtau, în goană. Celorlalți le venise inima la loc și făceau haz de sperietura neașteptată, ivindu-se dintre tufișuri. Cerbul ne trezise pe toți din apatie. Cristi mă strigă, de pe creanga lui:
- Iris, încearcă să urci la mine ca să vezi, ce văd, eu.
-Ce vezi, întreb, curioasă? Între timp se apropiaseră Banderas și Miladi și priveau curioși, în sus. Banderas îi zice:
- Cristi, e loc și pentru mine pe creanga ta, să fac câteva instantanee pentru Miladi?
- Sigur! Vino încoace. Cred că am găsit Valea Umbrelor. Cerbul și căprioarele au intrat în ea, însă eu nu am mai fost acolo și nu-s sigur. Totuși, nu e departe și corespunde descrierii făcute de Iris. Eram cu adevărat, emoționată de cele ce auzeam. Banderas era intersat de a mai urca o treaptă, în ochii idolului său cu plete smolii și imortaliza panorama, din toate unghiurile.
M-am cocoțat la rându-mi pe o creangă, lângă frate-meu și priveam în direcția cu pricina. Panta era destul de abruptă și spinarea ei era spintecată în două, de o văgăună căreia nu i se zărea fundul, care începea de pe muchea pădurii și se sfârșea undeva jos, în fundul văii. Am recunoscut imediat, locul.
Acolo, pe fundul văii, ascuns de malurile râpii trebuia, să fie un izvor și un pârâu limpede, care străbătea Valea Umbrelor. Apa țâșnea în șuvoi cristalin, din viscerele malului drept, al văgăunii. Căprioarele se zăreau în vale, ceea ce mi-a întărit presupunerea, că pârâul alimentat de izvor era locul de adăpat, al sălbăticiunilor și păsărilor ce viețuiau în pădure.
Mi-a fulgerat în gând o șoaptă de neunde, că Valea Umbrelor avea ceva de dezvăluit, nouă, tinerei generații, care o lăsaserăm pradă anonimatului, căci se metamorfozase sub privirile noastre, ca prin miraj. Stejarii și fagii falnici își legănau a jale, frunțile seculare cu pletele încărunțite de arămiul toamnei, plecându-se în rugăciuni de priveghi la mormântul odraslelor lor -unele moarte , altele agonizante. Tocmai se dăduseră în lături, cuminți, deschizând cărare privirilor noastre, printre trupurile lor zbârcite, de dinozauri supraviețuitori ai unor ere apuse. Astfel, valea ne ademenea nestingherită, să-i îmbrățișăm cu privirile întreaga panoramă scăldată de curgerea vremii, în valuri sumbre, iar astrul ceresc se oprise odată cu noi, să-i scormonească tainele. Lumina cernută printre crengi spulbera umbrele atotstăpânitoare, evidențiind culorile încătușate în temnițele lor. Odată eliberate, se revărsau în talazuri legănătoare pe pânza orizontului, în valuri verzi când mai întunecate, când palide, în nuanțe de roșu flacără și aur fluid.
Vibram într-un ritm neînțeles, pe accentele tainice aduse de vânt de dincolo de cocoașele râpii, care-și croise făgaș adânc, în trupul coastei. Malurile văgăunii, păreau fălcile unui monstru din era cretacică, mascate de rețeaua ghimpată a mărăcinilor de o cromatică fantastică. Din locul unde ne aflam nu era mai mult de trei sute de metri, până acolo și era destul de ciudat,că nu o observaserăm niciunul, deși ne învârtisem toată dimineața prin pădurea din apropiere, răscolind frunzele, pe lângă buturi roase de putregai, în căutare de ghebe și gălbiori.
Am coborât de pe crengi alunecând și făcând în ciudă, veverițelor ce se înfruptau cu ghinde, în copacii din apropiere. Uitaserăm și de frică și de foame, copleșiți de valul de senzații la vestea că ne aflam, chiar pe muchea Văii Umbrelor. Ne-am adunat lucrurile împrăștiate pe jos și am pornit în trombă chiuind veseli pe coastă, spre vale. Lumea sălbăticiunilor și păsăretul ce își aveau sălașurile printre crengi, prin scorburi sau vizuini, priveau din ascunzișuri cu indignare, intrușii zgomotoși care le încălcau teritoriul.
Am instalat tabăra pe malul izvorului din vale, ignorând cerbul și căprioarele, care pășteau indiferente puțin mai departe.
Miladi întinsese un șervet mare, dungat, direct pe iarbă. Am scos la iveală, fiecare ce avea cu sine de-ale gurii și sticle, cu sucuri de fructe. Râdeam și glumeam fericiți, în timp de merindele se făceau nevăzute, la repezeală.
Comentam aventura cu cerbul și Miladi îl alinta în fel și chip pe Negrilă, comentând:
- Fără aventura ta cu cerbul, nu cred că am fi reușit, să descoperim valea asta minunată. Peisajul era într-adevăr, tulburător de frumos și sălbatic. El dădea din coadă, hăpăind mulțumit bucățile de salam ce i le dăduse ea, precum și oasele de la puiul devorat de Giolgău și Adrian, de la puiul nostru și toate resturile rămase de la picnic.
Era trecut de unu când poposiserăm în vale. Am terminat de prânzit și stăteam întinși pe iarbă fantazând și făcând haz de vechile povești auzite de la bunici, pe seama întâmplărilor petrecute aici de-a lungul anilor. Băieții se arătau neîncrezători, în special Giolgău, care ne-a și speriat cu un truc nesărat, lucru de așteptat, din partea unuia ca el. Noi fetele, superstițioase, priveam cu respect și rezerve aceste mistere nedezlegate, încă.
În timpul picnicului și după, privirea mea era fascinată de mulțimea unor mici sfere de lumini colorate, cele mai multe gri și albe, altele albastre-verzui și a câtorva umbre maron, negre, roșu închis, ce ce unduiau mai într-o parte. Cele mici roiau în jurul nostru, asemenea unui roi de fluturi. Erau doar niște pete în continuă mișcare, ca și cum ar fi fost vii. Am încercat să prind una, însă am stârnit doar râsul celor prezenți. Giolgău aruncă piatra:
- Ce prinzi Iris, muște? Nu se prea văd azi, prin preajmă. Îi arunc o scurtă privire colțoasă și nu-i răspund. Eram interesată de natura micilor sfere jucăușe. Nu mai văzusem ceva asemănător, până acum, deși în pădure am fost de nenumărate ori. Închideam palma și observam cum se prelingeau printre degetele mele, iluzii, optice, mici jocuri de lumini și umbre, imateriale, majoritatea de forme rotunde. Ceilalți mă priveau mirați. I-am cerut fratelui meu să le fotografieze, însă el m-a întrebat:
- Ce să fotografiez?
- Cum ce? Punctele astea colorate de lumină ce dansează în jurul nostru? Tu nu le vezi?
- Nu, nu văd nimic. Voi vedeți ceva? Întreabă el, pe ceilalți.
- Ce anume, întreabă Miladi? Stau și mă minunez, ce tot încerci să prinzi în pumni? Nu văd nimic prin aer.
- Voi nu vedeți sferele astea colorate de lumină, ce dansează prin aer? Deschideți ochii și priviți în jur, că doar nu sunteți chiori. Încep să privească toți în jur cu atenție și răspund la unison, că nu văd, nimic. Le zic, puțin supărată:
- Hei, nu se poate să nu vedeți, sunt ca un roi de fluturi dar sunt doar iluzii optice de multe culori. Par vii și sunt multe. Veniți în locul unde stau eu și priviți. S-au îngrămădit în locul meu și se chiorau împingându-se făcând glume, însă susțineau la unison că nu văd, nimic. Giolgău le zice:
- Poate că sunt un roi de spirite rătăcitoare și le poți vedea doar tu. Pesemne că ai puteri paranormale și nici nu știai, îmi aruncă subtil, o împunsătură. Ceilalți râd, însă Miladi le taie avântul și îmi zice, serioasă:
- Iris, eu nu glumesc. Poate într-adevăr ai un dar și vezi lucruri invizibile celorlalți.
- Dar ce prostii spui, Miladi? Mă iei și tu în bășcălie, precum răutăciosul ăsta, îi zic supărată.
- Vezi că te-am auzit. De ce mă faci răutăcios? Ce vină am, dacă nu m-am născut, într-o dungă, ca alții?
- Miladi, înfuriată, îl ia la tir cu ghinde, pe care le culesese mai devreme, prin pădure:
- Mai taci odată, moară stricată, și las-o în pace, că n-am venit până aci, ca să ascult inepțiile tale! Eu cred că există într-adevăr ceva, în locul acesta, și tare aș dori să pot înțelege, ce anume. Nu iese fum fără foc și peste valea aceasta persistă de prea mult timp o perdea impenetrailă de fum.
- Îi cânți în strună săritei de Iris. Sunteți toate la fel, aruncă iar cu piatra, ofensat că nu avea succes la public, de această dată.
- Ești un îngâmfat și misogin pe deasupra, îi strig enervată. Mi-a aruncat o privire zeflemistă, s-a ridicat și s-a îndepărtat de-a lungul pârâului, țintind cu ghinde în apă.
- Ești un nesuferit, incorigibil! strigă Miladi în urma lui.
Supărată, i-am zis fratelui meu:
- Dă-mi aparatul să le fotografiez, ca să vedem ce iese. Astfel, nu mă veți mai contrazice. Mi l-a dat și am făcut câteva poze. Mă priveau cu toții, fără să clipească, fapt ce m-a enervat și mai tare. Privirile lor vorbeau de la sine și îi suspectam că mă cred cam într-o dungă. Miladi îmi zice, părând impresionată:
- Te rog, Iris, fă o poză două, acelor mici sfere și cu aparatul meu! Am privit-o contrariată. Îmi întinde aparatul gata pregătit și repetă:
- Te rog! L-am luat, fără chef, am făcut pozele și i l-am dat, apoi am făcut și cu aparatul meu.
Nici nu știam ce să mai cred. Chiar nu vedeau niciunul acele sfere jucăușe că altfel, de ce ar nega?
Singurul care era de așteptat, să mă șicaneze, era Giolgău. Între noi încă din fragedă copilărie securea războiului nu fusese niciodată îngropată, fiind noi, precum apa și uleiul, însă ceilalți erau prietenii mei dintotdeauna. Ce mi se întâmplă oare? Cum naiba ca ei să nu le vadă?
M-am ridicat îngândurată și am luat-o către marginea râpii, de unde părea că vine acel roi.
Negrilă cred că le vedea și el că alerga lătrând și săltând în aer, după ele. L-am chemat și m-a urmat după cotul, râpii. Înaintam anevoie, prin noianul foșnitor de frunze. Râpa se îngusta pe măsură ce avansam și dispărusem pe jumătate îngropată în frunze, iar câinelui înota efectiv în valul foșnitor, că abia i se zărea botul negru mișcându-se deasupra. Malurile erau țesute de o perdea de rugi, plini de fructe: măceșe, gherghine, mere pădurețe și mure. La un moment dat, am ajuns lângă un tufiș plin de mure, mari și ademenitoare și m-am întins, să culeg câteva. În acel moment, parcă s-a deschis pământul sub picioarele mele, că am început să alunec. Căzusem într-o văgăună plină cu frunze uscate, ce părea că nu are fund. Întindeam orbește mâinile, înecată în fluviul foșnitor, însă nu găseam nimic, până am simțit, că mă izbesc de un tufiș, pe care l-am ratat, fiind prea năucită de viteza cu care alunecam. După minute care mi-au părut o eternitate, am atins terenul stabil cu picioarele. Auzeam lătratul lui Negrilă ca din fundul puțului, undeva pe aproape și încercam să mă eliberez din marea cafenie ce mă înghițise. Am reușit să ies la un liman și am privit în jur, căutând obiectul lătrător. Valul cafeniu foșnea și se mișca în spatele meu, unde locul se deschidea larg. Razele au coborât printre crengile copacilor și mi-au mângâiat fața, liniștindu-mă. Am zărit mișcare în mareea foșnitoare din spatele meu și ghiceam înaintarea câinelui, ce încă nu se zărea. Când i-am zărit capul ivindu-se din frunză, m-am pus pe un râs, nestăpânit și i-am zis alintându-l pe cap.
- Ce zici, Negrilă? Asta da, cădere într-o dimensiune paralelă. Mizez pe nasul tău, să ieșim de aici. El îmi răspunse, scheunând nedumerit. Mă ridicai, privind în jur și începurăm urcușul printre copaci, pe coastă. După calculele mele trebuia să ajung în vale, însă pe potecă, nu prin râpă. Ajunsă aproape pe muchea dealului, mă tot miram că nu auzeam glasuri, deși îmi părea că nu puteau fi departe. Aș fi dorit să-l chem pe fratele meu, sau pe Irina, însă de teamă că nu voi face altceva, decât să mă expun altor ironii, am tăcut și am mizat pe nasul lui Negrilă, că mă va conduce, fără greș, la ei. Din Valea unde-mi lăsasem prietenii se auzea glasul dogit al unui clopot și locul părea mai departe de cât bănuiam eu, în plus, îmi dădui seama, că nu era aceea Valea Umbrelor, din moment ce începusem să întrezăresc de pe deal, acoperișurile roșii ale caselor și turla unei biserici. Era acolo, cu siguranță, un sat. Bănuiam că în cădere ajunsesem în partea opusă a râpii. Eram dezorientată și nu mai vedeam nici urmă din acel roi de sfere colorate.
Deodată, privirile mi se aninară de silueta fetei îmbrăcată într-o rochie roșie. Deși era departe, aș fi jurat că era chiar Miladi, iar tânărul înalt și cu părul negru revărsat pe umeri, era Banderas. Mergeau agale, îmbrățișați printre copaci, pe lângă un drum pe care nu-l zărisem înainte. În plus, începeam să observ cu stupoare, că trunchiurile copacilor erau mult mai subțiri, erau copaci mai tineri. Iscodind cu privirea după cei doi, i-am zărit îmbrățișați, sărutându-se. M-am oprit, nedorind să le stric momentul de intimitate. Eram totuși uimită. Cum făcuse Miladi, de se schimbase în rochia aceea înflorată, care îi stătea minunat pe trupul său zvelt și când își împletise părul lung care îi venea până la jumătatea spatelui, căci cu vreo oră mai devreme, o văzusem îmbrăcată în blugi și bluză de trening albastră și cu părul despletit și nu mi se păruse că avea părul așa de lung. Ciudat! Încep să le dau dreptate prietenilor și să cred că nu doar ochii, ci și mintea îmi joacă feste? Și Banderas era schimbat. În locul costumului de trening albastru și adidașilor cum avea mai devreme, se schimbase în ținută de bal. Purta o cămașă roșie de mătase, geacă și pantaloni negri, iar părul îl purta despletit și bine îngrijit, nicidecum legat neglijent, cum îl văzusem, azi. În ce privește faptul că erau iubiți, nu era o mare surpriză. Bănuiam că între ei era ceva, deși se străduiau să pară distanți, în fața lumii. Deși eram mai tânără ca ei, aveam doar șaptesprezece ani, mă încredeam în intuiția mea. Deodată, privirile îmi sunt atrase către drum, de zgomorul făcut de roțile unei căruțe... Două căruțe trase de boi, albi, pline cu lemne, se apropiau din partea opusă, unde drumul făcea o cotitură. Veneau dintr-un alt drum care dispărea după deal, printre păduri. Căruțele au cotit-o în coborâș, pe panta de dincolo de râpă. Clopotul începu să bată mai rar și glasu-i dogit părea un vaiet lugubru. Soarele se scufundase pe jumătate spre asfințit și mă făcu să tresar de repeziciunea cu care se scursese timpul, de când mă aflam aici. Mă cuprinsese îngrijorarea. Negrilă scheuna ușor cu urechile ciulite, a pândă.
Cele două căruțe se opresc, pe mutește, în jumătatea drumului, nu departe de locul unde cei doi îndrăgostiți se sărutau, nevăzând nimic în jur. Începu să mă cuprindă o stare de încremenire. Neliniștea rupse zăgazul și năvăli furtunos în inima mea, iar privirea urmărea anticipând scenele, asemenea unei pelicule de filmare.
Priveam către căruțe ca hipnotizată. Din prima, a coborât un om robust și trențăros, cu părul cenușiu și slinos; îi zăream fața lătăreață roșie, brăzdată de o cicatrice groaznică de privit, ce se întindea de-a curmezișul, de la urechea stângă, peste obraz până la buza groasă, despicată. O față urâtă și rea, cum nu mai văzusem și un rânjet sinistru, ce lăsa să se vadă gura știrbă cu un singur dinte în față. Avea mâini puternice și mari, ca niște cazmale. Pufoaica slinoasă, găurită și descheiată, lăsa să se vadă, la brâu, un chimir lat de piele jupuită, de care atârna o teacă mare de cuțit și o secure cu coadă scurtă. Ochii mici și cruzi, de fiară hămesită erau ațintiți către cei doi nefericiți îndrăgostiți. Habar nu aveau de ce se petrece în jur. Din ce-a de-a doua căruță a coborât, pe tăcute, un om mult mai tânăr, care însă semăna, aidoma, celuilalt. După aparențe părea să-i fie fiu. Cu salturi vătuite, de prădători, s-au repezit la Miladi și Banderas, care abia în ultima clipă și-au dat seama de primejdie. Desprinzându-se unul de altul, băiatul a împins-o în spatele său, într-un gest instinctiv de ocrotire. I-a strigat cu glas sfâșiat de disperare:
- Fugi, Miladi, fugi! Fata a început să fugă înnebunită printre copaci, țipând, însă a fost ajunsă din urmă repede de celălalt bandit, care a prins-o de păr și a trântit-o la pământ, sugrumându-i țipătul.
Bătrânul l-a înșfăcat de gât cu un braț, cu celălalt lovindu-l crunt, cu muchia securii. Lovitura a căzut sec peste umărul lui, căci în ultima clipă a sărit în lături, ferindu-și capul. L-am zărit o clipă, cum a căzut fulgerat, în genunchi asemenea unui trunchi lovit de trăsnet, când bestia l-a lovit a doua oară, în cădere, și fața îi devenise o mască însângerată, în timp ce se prăbușea, cu un geamăt sfârșit.
Eram paralizată și deși încercam să țip, urletul meu era mut, rămăsesem fără glas. Negrilă a început să latre sălbatic și s-a repezit asupra măcelarului prinzându-l de o mână, cu colții. Acela s-a întors și l-a lovit cu coada securii, lăsându-l lat. Pe mine încă nu mă zărise și s-a îndreptat către fiul lui, care se lupta cu fata. Miladi se zbătea cu ultimele forțe, să-și elibereze gâtul din cleștii ucigași ai călăului. Văzând-o cum abia își mai mișca brațele fără vlagă, ca o păpușă dezarticulată, făceam eforturi să mă mișc, însă vălul de hipnoză, ce căzuse peste pădure, încarcerase și simțurile mele. Am mai avut vreme să-l zăresc pe Banderas, pe care-l crezusem mort, cum se ridică cu greu, căutând în jur cu priviri rătăcite. A zărit-o pe iubita lui, Miladi, fără viață, în timp ce fiara cea tânără îi sfâșia veșmintele și încerca, să-și ducă la capăt mârșăvia, de ai profana trupul lipsit de suflare.
A început să se târască scrâșnind din dinți, într-acolo, ducând cu sine o ramură drept baston, pe care o culesese în treacăt, adunându-și ultimele puteri. Câinele a început să scheaune și să se miște în direcția fetei și, văzându-l, glasul meu s-a eliberat de paralizie pe neașteptate, am țipat din adâncul rărunchilor, conștientă de grozăvia la care începeam să devin parte. Țipătul s-a rostogolit, nestăvilit, în alte țipete, fără să le mai pot pune stavilă. Dezlănțuite, sfâșiau pădurea, rostogolindu-se din copac în copac, până hăt departe.
Bărbatul cel tânăr, ocupat cu prada sa, nu mi-a dat atenție, însă bestia cea bătrână, care începuse să tragă de celălalt ca să-l îndepărteze de fată și să-și ia partea de plăcere, s-a întors și m-a zărit. Atunci, cu rânjetul acela sinistru lățit pe față, ochii roșii și gura lăbărțată care lăsa la vedere singurul dinte stricat, și cu saliva ce i se prelingea pe bărbie din gura-i băloasă, s-a îndreptat spre mine.
Eu am început să alerg spre valea de unde se tânguia clopotul, bănuind că era un sat acolo. În timp ce alergam, țipătul meu revărsa peste sinistra scenă valurile de oroare și teamă ce clocoteau în mine, cu furia unui uragan. În timp ce săltam peste tufișuri, asemenea unei căprioare fugărită de o haită de lupi flămânzi, am perceput, undeva în spatele meu, lătratul câinelui și, fără a privi în urmă, am început să-i urlu numele, cu speranță și disperare, deopotrivă:
- Negrilăăă, ajută-mă! Am privit o clipă înapoi, auzind urletul câinelui și urletul acelei fiare cu chip de om, l-am văzut luptându-se să scape de colții câinelui ce îi prinsese piciorul. M-am oprit și am urlat spre câine:
- Negrilă, vino încoace, scapă, că altfel te va ucide. Câinele învățase lecția, căci se ferea de cuțitul din mâna bestiei. Securea probabil o pierduse. Am continuat să fug, țipând, fără oprire și câinele m-a urmat, până ce, deodată, mi-a fugit pământul de sub picioare și am început să mă rostogolesc printr-un noian de frunze uscate. Când m-am oprit din cădere, m-am ridicat în picioare și am continuat să fug, la întâmplare, țipând:
- Ajutoor, săriți, ajutoor! Câinele lătra în urma mea, când așa, ca doi sălbatici am nimerit chiar în mijlocul prietenilor mei care se odihneau întinși pe iarbă, în poienița de lângă izvor.
Primul a sărit în picioare, fratele meu:
- Iris! Pe unde ai umblat? Tocmai începusem să-mi fac griji, că nu te zăream pe nicăieri. De ce țipi așa?
- Veniți repede! Îi omoară pe Banderas și pe Miladi! Unul a pornit pe urmele mele, am mai apucat să spun printre lătrăturile lui Negrilă care alerga ca un apucat de la unul la altul
- Se ridicaseră cu toții și veniseră lângă mine, privindu-mă uluiți. Ridic ochii înlăcrimați spre ei, gata să mai zic ceva, când rămân cu gura căscată, privind uluită la Miladi și la Banderas, vii și nevătămați în fața mea, cum mă priveau și ei, nu mai puțin uimiți, decât mine. În primul moment am oftat ușurată și am simțit o fericire nesfârșită, scăldându-mi inima, și imediat după acel prim val de senzații, a năvălit în sufletul meu un alt val, de adâncă nedumerire. M-am apropiat de Miladi, privind-o intens, am pipăit-o și am îmbrățișat-o:
- Habar nu ai cât sunt de fericită să te revăd atât pe tine, cât și pe Banderas. În viața mea nu m-am bucurat atâta să revăd pe cineva. Ea zâmbea prostită, neștiind ce să mai zică. La fel și bietul Banderas.
- Banderas, să știi că înainte nu-mi plăceai, fiindcă te consideram un îngâmfat, însă acum am avut o revelație și am descoperit că ești un mare romantic, îndrăgostit de Miladi.
- Iris, eu nu înțeleg ce se întâmplă cu tine, probabil că ai adormit și ai visat urât. Azi mi-am dat seama că ești cam ciudată. Mai devreme cu luminile acelea jucăușe, pe care doar tu le zăreai, acum cu mine și Miladi. Mă pui serios, pe gânduri. Cred că totuși Valea asta are un efect misterios asupra anumitor persoane și bănuiesc că tu ești o astfel de persoană. Miladi mă privea și ea într-un fel nou, un pic cu teamă și mi-a zis:
- Eu aș dori să ne povestești de ce țipai în halul acela și pe unde ai umblat, în timp ce noi ne odihneam. Ai lipsit mai mult de o oră.
Am stat un pic pe gânduri și i-am răspuns:
- Poate altă dată. Cred că am ațipit și am avut un coșmar, așa cum zicea Banderas. Acum cred că ar fi cazul să ne îndreptăm către casă. E aproape asfințitul.
- Este abia ora trei, sare cu gura frate-meu. Unde vezi tu asfințitul, îmi zice, scrutându-mă cu priviri dubioase? Bunica ne povestea că valea asta are legătură cu altă lume. Eu cred că tu ai văzut ceva, ce noi n-am putut să vedem și nu te las până nu-mi povestești. O să-i dau filmul tatei să-l developeze mai repede, ca să văd ce a ieșit pe fotografiile făcute de tine.
- Bine! Și eu îmi doresc să văd, chiar mai mult ca tine. Văd că mă credeți toți cam nebună.
- Nu, eu nu te cred nebună, fiindcă și câinele manifestă aceleași simptome ca tine. Cred că locul acesta e vrăjit.
- Halt! De când crezi tu în vrăji?
- De curând.
8. Sub frunzele uscate
Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să fiu adult, apoi copil. Ce probleme îl macină pe un adult? Are serviciu sau dacă nu, poate obține unul. Dispune de o casă a lui. Copii? La ce bun? Îți crează numai probleme! Și cel mai important lucru – deține capital cash sau în cont. Eu? Un pârlit de copil care nu primește bani nici măcar pentru un pachet de țigări. Și de fapt mie nu-mi trebuie țigări, ci metamfetamină.
Trec strada cu ghiozdanul în spate, dar nu mă grăbesc. Amanetul se deschide la ora nouă. E simplu. Las laptopul și primesc în schimbul lui o sumă frumușică. Mă voi aproviziona pentru o săptămână...
Părinților le-am pregătit deja regia. O recapitulez în gând: Știi tată, m-am dus cu laptopul la școală pentru opționalul de științele naturii. Nu puteam să mi-l leg de gât... În pauză am plecat și eu până la baie. Ce-ai fi vrut? Să fac pe mine? Și când m-am întors în clasă, ia laptopul de unde nu-i. Da, e bine. Trebuie să asezonez fiecare frază cu oftaturi și lacrimi, asta pentru a fi credibil. Ce bine că a început școala! Și dacă nu voi primi un alt laptop? Cum voi găsi furnizori?
Las întrebările deoparte, căci era cât pe-aci să dau nas în nas cu diriga. Mă furișez în scara asta de bloc, până trece. Norocul meu că n-au interfon, altfel cum aș fi intrat? Of, tehnologia asta cât poate încurca omul! Urc scările fără să alerg, în ideea că m-ar fi văzut și vine după mine...
Cu un etaj mai sus, aud cum se deschide o ușă. Și ce dacă? N-am făcut nimic! Simulez că-l caut pe colegul meu de bancă să facem tema la mate. Urc, fără să-mi fac vreo problemă.
– Pe cine cauți, băiețaș? se aude o voce pițigăiată.
Când o văd, parcă mă blochez. Cum s-o mint? De abia stă pe picioare. Cu o mână se ține de balustrată, iar cu cealaltă sprijină un baston. Are o figură acră și părul, aproape alb, cred că nu și l-a pieptănat de o săptămână. Încerc să-i dau un răspuns și asta nu de dragul comunicării, ci pentru a scăpa cât mai rapid de interogatoriu.
– Nu știți, Flavius, de la patru, este acasă?
– Care Flavius, golanule? În scara asta nu avem copii!
Mesajul femeii cade ca o piatră care se sparge în capul meu, însă nu mă pierd. Nu mă intimidează pe mine o bătrână, dar e cazul să-mi justific rapid prezența. Baba asta ar putea alarma toți vecinii, așa șchioapă cum e. Nu, nu-i pot spune că s-a mutat recent. Sigur știe și când trage apa de la baie vecinul de la parter. Mai bine menționez, ca un copil nevinovat, că probabil am greșit scara. Și dacă blocul are o singură scară? Mă va prinde cu minciuna și ar putea chema poliția. Aș, fug eu până ajunge ea la un telefon!
– Nu locuiește familia Petrache la etajul patru? fac eu pe prostul.
– Nu, piticanie! Cred că ai greșit blocul.
– Aveți dreptate, tanti. Parcă nu erau flori pe casa scării când am fost data trecută la el.
– Vezi?
– Mă scuzați. La revedere.
– Ce: „La revedere!” Ar fi trebuit să fii la școală. De ce lipsești?
– Da, de unde... Avem ore după-masă.
– Și n-ai somn? E ora opt și jumătate! Poate nici atât.
M-a blocat afurisita. Am două alternative. Ori mint, ori... fug. Nu am timp să diger ce ar fi mai bine să fac, căci dinspre parter se aud pași. Deci, mint:
– Aș fi dormit eu până la zece, dar avem lucrare la matematică azi și Flavius mi-a promis că-mi arată și mie.
– Hai, bine. Du-te și învață.
Tac și mă răsucesc, pregătit să cobor. Chiar fac câțiva pași, până când, dinspre parter, urcă anevoie o altă mămăiță. Mă furișez pe lângă ea, fără să spun nimic și-mi continui coborârea.
– Zbanghiule, nu știi să saluți?
– Lasă-l, Aneto, are de învățat. Și unde mai pui că a greșit și blocul. Hai, se răcește ceaiul. Mucosul ăsta nu-i problema noastră.
N-am mai auzit ce i-a răspuns „tanti Aneta”, nici nu-mi permit să ripostez la apelativul „mucos”. Ies din scară și respir ușurat. Am scăpat și de dirigă și de pisăloagele ăstea expirate.
Incursiunea mea matinală însă continuă. Ajung în intersecția dinaintea casei de amanet. Pașii mei plictisiți se joacă cu frunzele de pe trotuar, așteptând schimbarea culorii semaforului. În joaca mea, ratez primul verde. Nici o pierdere. E umilitor să aștepți la ușa unui amanet să se deschidă. Mai bine pierd vremea pe drum.
Specialist în risipirea timpului, ajung la casa de amanet relativ târziu. Un client iese din interior. E mai bine așa. Nu sunt nici primul client, dar nici ultimul care-și amanetează laptopul. Cine știe însă, poate voi ajunge în topul celor care renunță la laptop în favoarea metamfetaminei. Gusturile nu se discută. Pătrund în interior cu o ușoară sfială. O voce bărbătească mă salută din spatele tejghelei.
– Bună dimineața, tinere.
– Bună.
– Ce vânt te-aduce pe aici?
– Vreau să las un laptop.
Nu știu însă ce l-a intrigat pe glumețul angajat: vocea mea sau cuvântul laptop. Se ridică în picioare, mă privește grav pentru câteva secunde și aruncă în aer o dorință, silabisind cuvintele:
– O carte de identitate, te rog.
Mai bine mi-ar fi dat o palmă. Auzi la el – carte de identitate. Nici nu știu unde am pus-o! Și chiar dacă aș știi, asta ar însemna că trebuie să mă întorc acasă. Cu furnizorul de prafuri am stabilit întâlnirea la ora zece. Nu mă voi încadra.
– Chiar trebuie? N-o am la mine...
– Câți ani ai, copile?
– De ce vă interesează?
– Știi tu, regulamentul mă obligă să refuz tranzacții cu minorii.
Cuvintele, ascunse în esofag, refuză să articuleze o ieșire salvatoare. Nu mă pierd, însă simt cum îmi ard obrajii inundați de mânie.
– Totuși, aș putea să te ajut cu un pachet de țigări dacă...
– Dacă ce?
– A, despre țigări este vorba, păcătosule! Cum să amanetezi un laptop ca să-ți cumperi țigări? Ce le-ai fi spus părinților? Sau... poate te droghezi?
– Eu?!
– Da, tu. Uite cum facem. Îți lași ghiozdanul aici pe masă, îți dau o mătură și înlături toate frunzele de pe trotuar, apoi primești un pachet de țigări și valea. Să nu te mai văd pe-aici.
– S-a făcut.
În spatele chipului serios și glumeț al interlocutorului meu, un zâmbet se forțează să iasă la lumină. Prind curaj:
– Se poate două pachete? Voi pune frunzele într-un sac, parcă bate vântul.
– Ești bandit!
Zâmbesc, clipind de trei ori. Cuvintele uneori încurcă, dar gestul meu posibil să dea roade. Aștept, cu mătura în mână, decizia bărbatului.
– Batem palma. Hai, la treabă! Poate ajungi și pe la școală azi...
Iar începe să mă jignească, însă tac. Iau mătura și ies. Analizez pentru câteva clipe ce am de făcut și privesc lung pe trotuar în stânga și-n dreapta. E umilitor să mături trotuarul, dar, spre norocul meu, prea dimineață ca să fiu remarcat de către un neisprăvit guraliv. Depășesc orice inhibiție și încep să gândesc pentru a-mi termina misiunea cât mai repede. Mătur ca și când aș vâsli. E distractiv. Frunzele scârțâie alarmant de obositoare în drumul lor impus spre trunchiul copacului de la marginea șoselei. Praful declanșat mi-a invadat nările. Strănut de vreo două ori, dar nu renunț. Afacerea încheiată, totuși e convenabilă pentru mine.
– Noroc, puștiulică. Uite, ai și-un sac să pui frunzele. Spor la treabă!
Ce i-aș mai fi spus vreo două, însă nu mă pot risca să anuleze negocierea. Și mai este un lucru. Riscul de a fi surprins într-o dimineață senină de toamnă măturând frunzele e imens. Gândul acesta mă ajută să măresc viteza, contrar durerii care s-a instalat în brațe și a prafului care-mi gâdilă insistent orificiile nazale. Grămăjoara de frunze a prins contur în iarba de lângă copacul care se încăpățânează să alimenteze trotuarul cu ruginiul toamnei. Iau sacul gol și cu palmele impregnate bine de praf arunc rând pe rând, grupuri, grupulețe frunzele în interiorul lui. E aproape plin. Continui debarasarea spre cealaltă parte, unde un alt copac, lângă care e formată o grămăjoară de frunze, așteaptă curățenia de toamnă. Trotuarul e bec. Îndes frunzele în sac și... basculez repejor. Am prins experiență. Frunzele, parcă singure și resemnate, își mută trupul spre întunericul protector. Mai puțin și... gata. Brusc o ciudățenie mă determină să tremur. Frunzele sunt stropite cu sânge. Pipăi. Un obiect rece și cărnos stă ascuns la baza copacului. O fi un șoarece mort? Și ce dacă? Pipăi mai bine, încercând să elucidez misterul. Nu, nu e un chiț-chiț!
– Uită-te puțin la ușă. Merg să cumpăr „comisionul”.
Și bărbatul de la amanet, închizând ușa pe dinafară e deja în interiorul magazinului alăturat. Privesc în stânga și-n dreapta și bineînțeles spre ușă. Liniște. Scormonesc printre ultimele frunze și scot la lumină... un deget uman?! Simt că mi se taie respirația. Ce să fac? Arunc rapid obiectul abject în buzunarul gecii, trag fermoarul și strâng ultimele frunze, răsucind puțin gura sacului pentru a prinde în strânsoare frunzele.
Cu două pachete de Pall Mall, angajatul de la amanet se apropie de mine, oferindu-mi plata muncii mele matinale.
– Te-ai tăiat?
– Nu știu. Poate un ciob de sticlă...
– Hai să te speli.
Refuz, argumentând că mă grăbesc la școală. Îmi iau ghiozdanul și o zbughesc până nu se răzgândește la capitolul țigări. Pașii mei tind să încremenească pe asfaltul rece și misterios, însă nu-mi pot permite să dau chix ca și cu laptopul. Un deget uman? Și unde...
Ar mai fi și alte multe întrebări. Răspunsurile? Refuză să iasă la lumină, în schimb în imediata mea apropiere zăresc o pompă de apă. Cred că ar trebui să-mi limpezesc măcar mâinile. Înlătur urmele de sânge, îmi clătesc puțin gura cu răcoarea apei, apoi mă spăl pe față. Mă așez pe o bancă și-mi permit un răgaz de o țigară. Până mi s-au uscat mâinile am reușit să mă liniștesc. Analizez ecranul telefonului. Nimic. Ce-ar fi să merg la școală? Pun telefonul în buzunar și grăbesc pasul.
Nimeni nu-mi observase lipsa. De fapt, la câte absențe am, mai contează acolo vreo trei-patru în plus? Spre bucuria mea avem educație fizică. Îmi las ghiozdanul în bancă și-mi pun geaca pe cuier. Alerg în curte să nu întârzii la oră. M-ar „paște” cincizeci de flotări și frunzele ălea m-au extenuat...
Scap și de flotări și de alergări. Jucăm handbal. Eu sunt portar. Lejer. Totuși îmi scapă câteva mingi în poartă. Nu se finalizează ora și profa de mate cu două colege de clasă, care sunt scutite de sport, năvălesc pe teren. Colegii mei opresc jocul. Profu de sport recuperează mingea și se apropie și el.
– Hârlișcă, să știi că am chemat poliția! Să-ți văd degetele...
Posibil să fi albit la față. Cuvintele îngheață în gândurile unei zile de toamnă în care ghinionul a răsărit dintre frunzele uscate. Nu mai pot face nimic. Nu pot nega, dar pot să-mi pun întrebarea: Cum am putut fi atât de prost? Risc o altă repetenție sau...
– Știți, domnule Anuța, Hârlișcă are unsprezece degete. Asta ar fi problema pentru care, mă scuzați, am întrerupt ora de educație fizică. Zece le are la purtător și unul... în clasă.
Și întorcându-se spre mine, vociferează precipitat:
– Ce-ai făcut, criminalule?
– Eu, n-am făcut nimic. L-am găsit sub frunzele uscate.
Nu mă mai ascultă însă nimeni. Trei agenți de poliție se îndreaptă spre teren însoțiți de doamna directoare. Colegii mei, într-un grup compact, s-au dat la o parte. Directoarea, mai calculată, se apropie de mine, anunțându-mă grav că tata e în drum spre școală.
Pun capul în pământ și încerc să mă adun. Nu reușesc, căci pașii nervoși ai tatei, frământând frunzele uscate de pe alee, tună și fulgeră.
Ce va urma? Amprenta investigațiilor cred că va transforma în praf și pulbere existența mea în această școală. Ce toamnă mizerabilă!
Pagina a II-a AICI
Cuvinte cheie :
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor