Supraviețuitorul

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Sub pașii visului, care părea mai real ca nicicând, omătul trosnea.
Cadența pasului spărgea gheața de sub pătura albă, ce masca pământul și piatra sfărâmată prinsă în ghearele nemiloase ale înghețului.
Era liniște! O liniște plată, grea, ca o platoșă, ce părea că te strivește de pământul rece. O liniște întreruptă de pasul înghețat.
El mergea împreună cu visul, contopindu-se cu acesta și, privindu-l de departe, la răstimpuri.
Era în mijlocul pădurii, furișându-se pe după tufișuri, copaci, ferindu-se de crengile căzute, ce zăceau negre, țepene și umede. Alerga, pășea mai apoi precaut, atent fiind la urmele impregnate în noroiul semiînghețat. Urmele erau mai vechi sau proaspete. Le observa împreună cu micile crenguțe rupte de la marginile cărării și părul smuls din blană de animal, ce atârna neputincios pe marginile tufelor. Toate spuneau ceva, aveau un sens, pe care el îl știa, îl avea în sânge. Căuta rezultatul/concretul și era una cu aerul, pământul, cu însemnele ce duceau spre finalul căutării, vânatul/prada.
A ajuns pe un pod de piatră natural. În fața lui, cărarea se subțiase mult. Era stâncă măcinată de ploi și pietriș, care ducea peste apă, până dincolo, pe celălalt mal. Jos era apa care sălta peste pietre uriașe, înspumată, zgomotoasă.
Putea să meargă înainte, dar…nu i se părea sigur drumul. Un animal trecea cu ușurință. Se vedeau semne vădite, că ar fi trecut dincolo un animal sau mai multe!
La un moment dat, din locul unde se afla, a văzut lupii. Ceva la care nu se gândise!Erau frumoși, neliniștiți, sălbatici, cu blana zburlită, cu boturile umede, adulmecând. Deasupra lor, la piciorul stâncii măcinate, el îi privea și le simțea neastâmpărul.
A simțit brusc fiorii de frig. Simțea că i se taie suflarea, curând! De frig, de frică sau amândouă, concertate…
Închise ochii și se concentră pe sunetul apei, care sălta printre bolovani. Gustul fricii i se răspândea metalic și înecăcios în toată ființa. Dacă mergea înainte, cu siguranță că lupii l-ar fi simțit, dacă mergea îndărăt, ar fi stârnit pietrele mărunțite, iar acestea, în cădere, ar fi atras atenția animalelor.
Preț de secunde, ce păreau infinite, a stat ghemuit la piciorul stâncii măcinate. Mintea îi înțepenise într-o spaimă teribilă, iar trupul îi devenise dureros. Într-un târziu a simțit ceva cald pe obraz și o senzație de calm și-a făcut simțită timid, prezența. Transpira și plângea în tăcere, simțindu-se mărunt și gri ca și pietrișul din jur.
În fața ochilor lui, jos, la piciorul podului, aproape de apă, lupii se hrăneau din prada lor, acaparați de gustul sângelui proaspăt. Putea auzi crănțănitul oaselor, mârâturile ce le adresau cei puternici celor slabi, uneori chiar schelălăitul vreunui îndrăzneț, ce nu respecta ierarhia, ordinea hrănirii.
Nu știa ce îl durea mai tare: trupul lui, soarta victimei ucise și sfârtecate, devenită de nerecunoscut sau cruzimea, ce se aplica membrilor mai slabi din haită.
Își simțea propriile lacrimi fierbinți pe obrazul rece.
Într-un final, plecă și ultimul lup!
Din pradă mai rămăseseră fâșii de piele cu blană însângerată și oase mai mari dezgolite de orice gram de carne. O grămadă haotică de rămășițe rămase în bătaia vântului.
Se ridică cu greutate și se duse îndărăt. Cu greutate, reuși să se întoarcă și să-și găsească drumul spre sat. Pășea greoi, neatent și nu simțea pre bine pe ce calcă. Căzu de mai multe ori și, își lovi coatele și genunchii.
Se întoarse pe calea ce și-o făcuse cu ceva vreme înainte, târându-se. Mirosul sângelui și a fricii îi umplea nările. Îi vâjâia capul și se întreba dacă, nu cumva e zgomotul apei. La un moment dat a înțepenit!
A auzit zgomotul crenguțelor rupte sub pași de animal și a simțit cum o umbră întunecată se furișează prin dreapta lui…..și, se trezi năclăit de sudoare, jos din pat, pe covorul de lână, suflând greu, căutându-și cuțitul de vânătoare, pe jumătate despuiat, epuizat. Privea fix flăcările vetrei și părea că nu înțelege ce se petrece. Apoi, înțelese.
Totul fusese un coșmar! Coșmarul care îl urmărea la răstimpuri, când viața îi dădea câte un ghiont și îl trăgea de mânecă, pentru a-l atenționa că trebuia să schimbe macazul.
Doar așa, din frica dinaintea schimbării și spaima victimei, instinctul de supraviețuire scotea resurse noi de energie, necesare unui nou salt.
Incrededibil! Crud și inuman, dar necesar pentru continuarea vieții, oricare ar fi fost turnura ce avea să o apuce.

(fragment din lucrarea Povestiri despre Om)

[Tudor Cicu]

Un text ceva mai bun față de celălalt postat de tine pe ÎNSEMNE. Dovadă că realitatea poate fi percepută doar prin puterea imaginației. Bine accentuat sentimentul singurătății vânătorului aflat la adăpostul stâncilor, nu departe de ospățul lupilor. Dar pentru a pătrunde în zonele ciudate ale existenței interioare (complexitatea umană), mai trebuie ceva: ceva care să rupă acea barieră cum că în străfundul omului nu ajunge nimeni niciodată!

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Vă mulțumesc frumos pentru comentariu! 

Omul, în general, nu conștientizează ce complexitate este el însuși!

Doar provocările vieții îl scot din obișnuința lui. Doar așa evoluează. Bucuriile, tristețile sunt, în fapt declic-uri. 

În interiorul acelei complexități și pentru a avea o viziune clară asupra ei este nevoie de foarte mult ca să putem ajunge.

Dar, putem explora, putem lansa în Univers intenția de a ne cunoaște pe noi, înșine, mai întâi, apoi pe ceilalți.

În viața de zi cu cu zi oamenii se cunosc între ei pe diverse nivele și din diverse motive.

Cunoașterea de sine este altceva. Cunoașterea sinelui altei persoane este o altă poveste.

Toate le putem îndeplini, dacă dorim sincer și nu ignorăm divinitatea și ne rafinăm individual cunoașterea pe alte nivele de conștiință.

Celălat text, anterior acestuia, a fost o impresie dintr-o călătorie la două peșteri, care simbolizau prin formele de acolo, principiul feminin și masculin. Am meditat. Am bătut cu piciorul potecile muntelui și interiorului peșterilor și, am scris acel text. Legăturile mele cu străbunii sunt profunde. Am renunțat la text pentru am realizat că, fiecare om percepe spiritualitatea în felul lui, și, cumva, am considerat că nu este de interes subiectul. Am fost entuziastă și atât.

Voi fi mai atentă pe viitor!

La urma, urmei, am venit să învăț și să mă perfecționez!

Tudor Cicu a spus :

Un text ceva mai bun față de celălalt postat de tine pe ÎNSEMNE. Dovadă că realitatea poate fi percepută doar prin puterea imaginației. Bine accentuat sentimentul singurătății vânătorului aflat la adăpostul stâncilor, nu departe de ospățul lupilor. Dar pentru a pătrunde în zonele ciudate ale existenței interioare (complexitatea umană), mai trebuie ceva: ceva care să rupă acea barieră cum că în străfundul omului nu ajunge nimeni niciodată!

[Tudor Cicu]

Georgiana-Teodora: fraza finală din comentariul tău îmi spune că ai înțeles mesajul meu. E plăcut să constați că ai pus „mâna” pe arma de vânătoare a scrisului, de-acum înainte. Nu uita fraza altui scriitor (Dino Buzzzati): „Ce greu e să faci pe generalul, mai ales mort”. Și în acel prim comentariu mai trimiteam un mesaj ascuns: deși scrise pentru copii, basmele au fost, la origine, niște parabole moralizatoare. Ne folosim de tâlcul lor pentru a pătrunde și-n sufletele celor mari. „Supraviețuitorul” mi-a arătat că ești pe un tărâm bun.

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Vă mulțumesc frumos pentru încurajări!

Aveți dreptate în ce privește înțelepciunea basmelor, legendelor. Am un respect deosebit pentru acei sâmburi ancestrali de lumină!

Tudor Cicu a spus :

Georgiana-Teodora: fraza finală din comentariul tău îmi spune că ai înțeles mesajul meu. E plăcut să constați că ai pus „mâna” pe arma de vânătoare a scrisului, de-acum înainte. Nu uita fraza altui scriitor (Dino Buzzzati): „Ce greu e să faci pe generalul, mai ales mort”. Și în acel prim comentariu mai trimiteam un mesaj ascuns: deși scrise pentru copii, basmele au fost, la origine, niște parabole moralizatoare. Ne folosim de tâlcul lor pentru a pătrunde și-n sufletele celor mari. „Supraviețuitorul” mi-a arătat că ești pe un tărâm bun.

[Vasilisia Lazăr]

Mirosul sângelui și a fricii / și al fricii

se întreba dacă, nu cumva / fără virgulă

se furișează prin dreapta lui…..și, se trezi năclăit de sudoare / punctele de suspensie sunt doar trei și ele preced sau succed cuvintele, nu le leagă și nici nu plutesc între ele, iar după „și” nu trebuie virgulă.

Observ că abuzezi de virgulă, mai ales am văzut asta în comentarii.

Textul m-a prins, l-am citit cu emoție și interes. Ești pe drumul bun. 

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Mulțumesc frumos, d-na Vasilisa! 

Corectez!

[Vasilisia Lazăr]

Vasilisia

Gavrilă(David) Giorgiana Teodora a spus :

Mulțumesc frumos, d-na Vasilisa! 

Corectez!