Lipoveanca

- Eu am fost un om cinstit la viaţa mea. Familia a fost un lucru sacru pentru mine. Niciodată nu mi-am înşelat nevasta de când m-am însurat cu ea. Vreau să zic până s-o cunosc. Restul n-are nici o importanţă. Înainte să mă căsătoresc am cunoscut o lipoveancă cu sânii planturoşi, după care mi s-au aprins călcâiele. În fine, ce vreau eu să-ţi povestesc e o întâmplare pe care n-am povestit-o nimănui pân-acum. Întâmplarea asta începe din momentul în care mă aflam în gară la Babadag, sau Medgidia, nici eu nu-mi mai aduc aminte, unde s-au întâlnit Tanţa şi Costel, în celebra scenetă a conjudeţeanului nostru Ion Băieşu. Să nu-mi spui că nu l-ai citit că nu te cred.

- Ce căutai tu la Babadag? îl  întreb.

- Domnule, beau eu şi te îmbeţi mata?! Nu ţi-am zis că am lucrat doi ani în Delta Dunării, ai uitat?

- A, da! zic.

- Cum îţi povesteam: Mă aflam pe peronul gării. Eram tânăr. Nu împlinisem nici douăzeci de ani. Era înainte de armată. Petrecusem o noapte cu o lipoveancă, o aia blondă, cu un păr lung, dat pe spate, cu sânii babani, cum sunt rusoaicele alea afurisite, de care toată viaţa am fost îndrăgostit.

Acolo, în sălbăticia Deltei, Sergentul, o cunoscuse pe Natasha, lipoveanca cu ochii albaştri, părul ca tutunul galben de Macedonia, pielea albă ca Aurora Boreală, cu sânii ca smântâna aştrilor, ce scintilează în hăul sideral. Îmi vorbeşte în şoaptă ca să nu-l audă nevasta. A terminat cu poeziile, cu secretarii de partid, cu miliţienii, cu filmele propagandistice, cu meseria lui de tractorist: - injectoare, bendix, bujii şi carburatoare, care-mi amintesc de nuvela lui Vasili Sukşin - Un şofer de elită. Acum a trecut la confesiuni. O pândise după o salcie cum prindea peşte cu un prostovol, pe care-l arunca cu mare îndemânare, scoţându-l plin de şalăi din apă, abia zbătându-se, aşa de leneşi şi de grei erau. Lipoveanca era venită cu o căruţă. Era singură. Deshămase calul, care păştea liber, fornăind cu botul în iarbă. După o zi de muncă, cu salopeta mirosindu-i a motorină, Sergentul, venise să facă o baie în apa aia, dând peste Crăiasa Crăieselor. O privea cum apuca între dinţi bilele de plumb, aruncând prostovolul mai bine decât cel mai îndemânatic pescar pe care-l văzuse vreodată.  Complet goală, cu ţâţele şi coapsele cărnoase, de parcă ar fi fost soţia lui Putifar, când a văzut-o, cu ochii ăia ai ei albaştri, larg deschişi, ducând mâna la sâni, a rămas încremenit. Văzându-l, la rândul ei, Lipoveanca, a aruncat frânghia prostovolului, pe care-o ţinea răsucită după mână, apoi a fugit la căruţă, de unde a luat o rochie, punând-o în direcţia ei, fără s-o îmbrace. Numai că nu ţipa, aşa de speriată părea. Nu se aşteptase ca, în pustietatea aia, să apară cineva. Pe coapsă îi atârna o lipitoare, pe care o dezlipi, fără teamă, cu unghia, trăgând uşor de ea. Privirile i-au căzut pe pubisul, puţin bombat, năpădit de câţiva tulei galbeni, pe care şi-i acoperi cu palma, ca în celebrul tablou a lui Tiziano Vecelli. Zulufii, lipiţi de obraz din cauza apei, care încă i se mai scurgea pe faţă, aveau aceiaşi culoare galbenă, oferindu-i aspectul unei icoane poleită.

- Închinarea cui te-a adus pe lume, a mea eşti! am înjurat-o, plin de admiraţie, în gând. Eram hotărât să-i iau bijboaca în spangă. Zici că vrei să scrii o povestire cu viaţa mea. Sper să nu scrii şi asta. Nu vreau să afle nevasta. În fine, ca să nu-mi ghicească intenţia, i-am dat o mână de ajutor, cărând sacul acela, plin cu peşte, până la căruţă. Apoi am tras la mal prostovolul plin cu nămol, în care se zbăteau câţiva raci şi câteva fufe, ce s-au strecurat prin ochiurile plasei. Aruncând harnaşamentele pe spatele calului, l-am încătărămat, punându-i hăţurile în poală, făcându-i semn, cu dosul palmei, să plece. Nu ştiu ce s-a întâmplat în acel moment în creierul, dar mai ales în inima ei. Văzându-mă aşa de amabil şi fără nici un gând parşiv (aşa credea ea!) deodată chipul i s-a înseninat. „Hai, urcă!” zice, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Şi-mi face loc pe scândură. „Stai să-mi iau hainele!” zic. De teamă să nu se răzgândească, o iau la fugă pe malul unde mă dezbrăcasem şi făcusem baie înainte ca ea să apară. Am tras la repezeală pantalonii pe mine, mi-am pus pălăria de paie - asta, pe care şi acum, după mai bine de patruzeci de ani, o port pe cap -, ş-am urcat lângă ea. Stăteam lipiţi unul de altul. Lumina caldă a după-amiezii ridica din pământ un abur difuz, ce se vedea la orizont, volatilizând faunul cuaternar al stepei dobrogene. „Unde mă duci?!” am întrebat-o. „Acasă la mine!” zice şi căzu pe gânduri, îngrijorată c-am să mă opun. „Axinia! Axinia! Toată viaţa mea te-am căutat şi uite că până la urmă tot am dat de tine!” am şoptit, crezând că n-o să m-audă. „Ai zis ceva?!” s-a mirat lipoveanca de bolboroseala mea şi, pe neaşteptate, m-a cuprins cu amândouă mâinile după gât, strivindu-şi sânii pe faţa mea. Simţeam că mă sufoc. Apoi, cu palma, m-a mângâiat pe obraji, lipindu-şi buzele, la fel de cărnoase şi senzuale, de ale mele. Gura ei mirosea a scoarţă de arţar tăvălită prin miere. Ca să te sărute o femeie cu forţa, e ca şi cum, ori eşti un pămpălău fără pereche, un molâu, ori aia e prea îndrăgostită şi şi-a pierdut răbdarea cu tine. Crezându-mă timid, începu să râdă, dându-şi la iveală dinţii impecabil aliniaţi. Deodată, lovind calul cu o nuia, ce-mi şfichiui pe la ureche, o luă la goană. Din cauza drumului, roţile au început să hodorogească. Abia mă mai ţineam să nu cad. Totul se perinda prin faţa ochilor mei ca într-un vălmăşag de culori, lăsând în urmă ciulinii înalţi de pe marginea drumului şi plantele cultivate pe nesfârşita câmpie, în timp ce, afurisită, muierea, continua să râdă şi să învârtă nuiaua prin aer. Capul îmi vâjâia, tâmplele-mi zvâcneau şi ea nu se mai oprea din râs. Într-un târziu răsuci hăţurile după ambele mâini, aşa cum făceau poştaşii din filmele cu cowboy după o goană nebună cu diligenţa, urmăriţi fiind de indieni, trăgând de zăbala calului, din gura căruia se scurgea o spumă trandafirie. „Ptrrrrrrr!” zise, înfăşurând frânghia pe mănuşa căruţei. Cu văpaia în priviri, calul ridică capul spre cer. Nemaisimţind îndemnul, se opri pe loc, în mijlocul unui tufiş de coacăze roşii, în timp ce, lipoveanca - asta mi-e sfânta cruce - mă trânti pe spate, peste peştele ce se zbătea, plesnindu-mă cu coada pe obraz, vârându-mi limba-n gură, limba ei mai amară ca moartea. Râdea şi plângea în acelaşi timp. O clipă am crezut că e ţăcănită, că am dat de una sărită de pe fix. Acolo, în căruţa, ce se oprise pe loc, am tăbărât-o. De fapt, e un fel de a spune că am tăbărât-o, căci, în realitate - panaghia mă-si, Doamne iartă-mă -, ea mă tăbărâse pe mine, ridicându-şi la repezeală rochia şi desfăcându-mi, cu degetele precipitate, prohabul, proptind-o singură în flămândul şi rapacele ei vagin. „Aşa flăcău frumos şi semeţ ca tine n-am mai întâlnit niciodată!” mi-a şoptit lipoveanca pe un ton morocănos, deşi tonul ei se voia tandru, după ce patima i s-a potolit, continuând să mă sărute uşor, cu vârful buzelor şi să mă ţină de încheietura mâinilor, pe care mi le-a imobilizat, cât timp a mestecat din fund, stând deasupra mea, de parcă se folosea de mine ca de un făcăleţ. În tot acest timp, calul, cu zăbala, pe care o rodea între dinţi, continua să fornăie, lovind în pământ cu potcoava, nerăbdător s-o ia din loc. Aranjându-şi rochia mototolită, lipoveanca, se aşeză din nou pe scândură, plesnind uşor cu hăţurile pe spinarea lucioasă a animalului, care o luă la pas domol. Pe fundul căruţei zăceau câţiva peşti striviţi, cu maţele scoase. Până acasă, înaintând prin hăţişurile de cătină şi mesteceni pitici, ce îşi legănau frunzele argintii la cea mai mică adiere de vânt, am mamelit-o şi i-am luat zmeura sfârcului în gură, cu dorinţa de a o lua de la capăt, dar ea mă împingea moale cu dosul palmei şi mă ruga să mă potolesc, c-o să dorm în noaptea aia la ea, că avem tot timpul să ne iubim până se va crăpa de ziuă şi, dacă vreau, şi-mi place de ea (de ce nu?!) chiar toată viaţa. Tot palpându-i sânii şi mirosindu-i subsiorile, ce-mi aţâţau nările, mi-am adus aminte de Cântarea Cântărilor, scrisă de Solomon, cel care avea 700 de neveste şi 300 de concubine, înţeleptul Solomon, pe care însăşi regina din Saba îl vizitase, însoţită de alaiul ei de servitoare. Versetele, pe care, înţeleptul şi curvarul Solomon, i le dedică Sulamitei, erau tot ce-mi plăcuse din Biblia plină de violenţă, cu nesfârşitele ei războaie şi pruncucideri. M-am trezit vorbind cu voce tare: «Cât de frumoase sunt, domniţă, picioarele tale în sandale! Rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de meşter iscusit lucrat. Sânul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămâios plină; trupul tău e snop de grâu, încins frumos cu crini din câmp. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, par doi pui gemeni ai unei gazele. Gâtul tău e stâlp de fildeş; ochii tăi sunt parcă iezerele din Hesbon, de la poarta Bat-Rabim. Nasul tău este ca turnul din Liban, ce priveşte spre Damasc. Capul tău este mareţ cum e Carmelul, iar părul ţi-e de purpură; cu ale lui mândre suviţe ţii un rege în robie. Cât de frumoasă eşti şi atrăgătoare, prin drăgălăşia ta, iubito! Ca finicul eşti de zveltă şi sânii tăi par struguri atârnaţi în vie. În finic eu m-aş sui - ziceam eu - şi de-ale lui crengi m-aş apuca, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere. Sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul, ce-ar curge din belşug spre-al tău iubit, ale lui buze-nflacarate potolind.» Până acasă i-am făcut capul calendar. „Aoleu! Ori faci parte din vreo sectă?!” a sărit ca arsă, lovindu-se uşor cu palma, rămânând cu ea lipită de obraz. „Stai liniştită, sunt creştin ortodox, botezat în cristelniţa preotului Diamandescu, de acolo din satul în care m-am născut. De la vârsta de şase ani, începând cu Duminica Floriilor, când Isus Hristos şi-a făcut triumfala intrare în Jerusalaim, mama mă trimetea la biserica cu doi preoţi, de unde veneam încins la mijloc cu o ramură de salcie, ca să se întărească şi să nu mă mai doară mijlocul de care sufeream. De paşte, treceam prin faţa altarului şi înghiţeam dintr-o linguriţă de argint cu arabescuri pe ea, sfânta împărtăşanie, sau buiaua, cum i se mai zice pe la noi.” Şi ca s-o conving că aşa stăteau lucrurile, am început să-i povestesc cum mă duceam la deniile, care începeau după sâmbăta lui Lazăr şi mă urcam pe o scară îngustă, spiralată, în pod, unde cocoşii, aduşi la subsioară, sau în zimbir, de babe şi moşi, stăteau pe balustradă şi cântau până la ziuă, amintind de trădarea lui Petru, în timp ce popa Nicu, un popă curvar, învechit în rele (un marxist-ortodox, ca să zic aşa, vestit mai degrabă prin amiciţia lui cu Bachus, decât prin relaţia cu Dumnezeu, cântând în cârciumă Internaţionala, bătând cu pumnul în masă, ca a doua zi să predice în odăjdiile lui aurite), citea din Sfânta Evanghelie de la Ioan, ţinând-o deasupra capului, deşi cunoştea textul pe dinafară. Ca să fiu sigur că nu-mi pune la îndoială vorbele, i-am spus că îmi cunoşteam religia cât zece arhimandriţi la un loc şi tot atâţia protosingheli, argumentând că ştiam şi când se ţinuse primul Sinod, care avusese loc la Niceea, convocat de împăratul Constantin cel Mare în anul 325, înainte cu o mie de ani de la cucerirea Constantinopolului, la care au participat 318 episcopi, tot atunci fiind conceput şi crezul. „Gata cu vrăjeala, am ajuns!” zise şi sări, zveltă ca o gazelă,  de pe scândura căruţei, unde stătusem lipiţi unul de celălalt. Casa, de care-mi vorbise, era de fapt o izbă izolată, acoperită cu stuf, înconjurată de tufişuri de răchită sălbatică, care ţinea şi de gard. Ne întâmpină o bătrână trasă la faţă, cu obrajii arşi de soare şi slabă, de parcă ar fi fost o ţigancă în fustă colorată, vânzând seminţe, sau plase din rafie făcute la igliţă. Bătrâna ţinea de mână o fetiţă, ce se uita chiondorâş la noi, cu chipul înclinat într-o parte, sugrumând, cu degetele ei micuţe, o păpuşă, făcută din cârpe. Fetiţa, era tot blondă. Cu obrajii bucălaţi, părea un heruvim desprins dintr-o icoană. În spatele ei câteva bibilici, cu ţipătul ascuţit, râcâiau în praful cărămiziu al Dobrogei. O scroafă, însoţită de vreo doisprezece purceluşi vioi, apăru şi ea de la umbra unui şopron dărăpănat, unde se vedeau câteva unelte de lucru şi o plasă veche, ruptă - un năvod lung şi încâlcit cu plutele înşirate pe o frânghie. Se făcuse târziu. Soarele îşi arunca ultimele raze peste căsuţa mică, spoită pe dinafară cu var. Niciodată nu mi-a mai fost dat să văd, aşa cum îmi fusese dat să văd atunci, peisajul acela din jurul meu, care căpătase o culoare roşie, un roşu aprins, de parcă întreaga natură, cu plantele şi copacii ei încremeniţi, păreau un tablou flamand din îndepărtatul Quattrocento. Dogoarea de peste zi, acumulată în obiectele ce ne înconjurau, încă se mai simţea. „Poftim la masă!” mă trezi din visare bătrâna cu degetele ei subţiri şi încârligate. Seara se lăsa văzând cu ochii. Bibilicile se retrăseseră într-o cotineaţă învelită cu stuf. Scroafa, cu droaia ei de purceluşi, ce se zbenguiau, dispăruse şi ea pe sub şopronul dărăpănat. M-am aşezat pe un scăunel în faţa unei mese, acoperită cu o muşama înflorată. Fetiţa, cât o gâgâlice, trecu pe lângă mine, trăgând de frânghia calului, care se lăsa dus cu docilitate spre o iesle, unde-l aştepta fânul proaspăt. Tolănită pe jos, cu picioarele din faţă îndoite sub ea, o bivoliţă, legată de coarne cu o frânghie înnodată de un ţăruş înfipt în pământ, rumega anevoie, lovindu-se cu coada pe spinare şi alungând bărzăunii. De undeva, de pe câmp, îşi făcu apariţia o oaie bezmetică, cu lâna de pe cap plină de ciulini, behăind în urechile noastre. Cu un prosop în mâna, cu care ţinea de toartă un ceaun din aluminiu, lipoveanca, se apropie de măsuţă şi răsturnă pe un fund lăcuit, făcut din salcie, o mămăligă cât toate zilele din care ieşeau aburi. O pisică mieuna, mlădiindu-se printre picioarele ei. Galbenul mălaiului, din care era făcută mămăliga, căpătase culoarea roşie, de parcă femeia care m-a sedus, pusese pe fundul acela, ca o tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Bătrâna a adus şi ea o strachină de lut, plină cu ardei copţi în saramură, o solniţă, câteva furculiţe, câteva pahare şi un cofer cu scurgerea ţuguiată, plin cu vin de Murfatlar. Privindu-mă cu şiretenie pe sub sprincene, fetiţa, se apropie lipindu-se de mine, întinzând degetul ei micuţ spre mămăliga, care încă mai aburea. „Uf, uf, uf!” zise, prefăcându-se că şi-a fript buricul degetului. În jurul nostru se auzea cântecul primilor greieri. O barză întârziată, cu un şarpe îndoit în cioc, trecu fâlfâind pe deasupra noastră. Bucuroasă, fetiţa arătă cu degetul spre ea. „O să-mi aducă barza un frăţior! O să-mi aducă barza un frăţior! O să-mi aducă barza un frăţior!” ţopăia de bucurie, agitând păpuşa prin aer. Din depărtare se auzi şuieratul unui tren. Apoi se făcu linişte. Doar hârjâitul strident, ca de joagăr, al greierilor, mai tulbura nemişcarea aia.  Câte zile voi mai avea de trăit pe acest pământ n-am să uit niciodată masa la care m-am înfruptat cu fetiţa pe genunchi, ţinându-mă după gât, cu aceiaşi mână în care continua să ţină păpuşa din cârpe. Simţeam cum îmi plesneşte burta de atâtea feluri care mi se puseseră în faţă, căci, lipoveanca, adusese un castron plin cu chiftele din peşte, tăvălite prin făină, amestecate cu mărar şi usturoi, o tavă plină cu copane fripte de pasăre, alt castron cu bucăţi mari din carne de porc prăjită, păstrată într-o garniţă în propria untură,  pătlăgele, ţelină, morcovi, deşi era în plină vară, acre şi reci, de-ţi îngheţau dinţii, scoase dintr-un beci, aflat în apropiere. În tăcerea aia crepusculară toţi rupeam din mămăligă cu mâna. Fetiţa, care continua să stea pe genunchiul meu, îmi dădea să mănânc din acelaşi copan din care mânca şi ea. „Nu-i frumos, mamă! Nu mai sta pe genunchiul lui nenea”, o mustră lipoveanca. „Ba da, aşa vleau eo, e tăticul meu!” se răsti fata cu făţărnicie, dând ochii peste cap, în timp ce mă luă de gât, sărutându-mă pe obraz. În momentul acela mi-a venit să plâng. Lipoveaca mă privi cu lubricitate. Bătrâna, care nu mai avea nici un dinte, sugea zeama dintr-un ardei copt. Cu fetiţa, care continua să stea bosumflată cu faţa lipită de pieptul meu, am binecuvântat masa bogată, apoi ne-am retras într-una din cele două cămăruţe. Lipicioasă, cum era, nazgodia aia mică, îşi încovrigase mâinile şi picioarele după mine şi nu voia să se mai desprindă nici în ruptul capului. Nici una nici alta, că ea vrea să doarmă cu tăticul ei şi se zbătea şi dădea din picioare în braţele bătrânei, plângând de ţi se sfâşia inima. Până la urmă, lipoveanca, a închis uşa care despărţea cele două odăi, aprinzând o lampă, prinsă de un cui înfipt în perete. Ardeam de nerăbdare s-o strâng cât mai tare-n braţe, s-o lipesc de mine, să-i simt pielea fierbinte, dar în loc să se-aşeze pe pat, scotoci într-un sertar, de unde luă o foarfecă, ajustându-şi o unghie crăpată. Din odaia cealaltă încă se mai auzeau sughiţurile fetiţei. Într-un colţ al camerei era o sobă oarbă, vopsită în verde, cu plita dată cu email argintiu metalizat. Pe plită se afla un acordeon vechi, cu clapele tocite. Pe peretele dinspre răsărit ardea o candelă. Deasupra era o icoană, în care, Isus, cu coroana de spini pe cap, cu fruntea plină de sânge, avea ochii daţi peste cap. La picioarele Celui răstignit, se vedeau câţiva sutaşi romani, cu halebardele în mâini, îmbrăcaţi în armurile lor rigide, cu coifuri pe cap, stând aplecaţi deasupra unei perechi de zaruri, aruncate peste o cămaşă. Pretorienii jucau barbut la picioarele însângerate ale Celui ce căzuse în leşin, sau chiar murise. Dedesubt era scris: «Eli, eli, lama sabactani?» Tavanul era afumat. M-am dezbrăcat vârându-mă sub o pătura, peste care era cusut un cearceaf. Cearceaful, sau poate mâinile mele, miroseau a mărar, a cimbru, a pătrunjel. O carpetă, prinsă-n pioneze, cusută cu arnici, arăta un şeic cu turbanul roşu pe cap, răpind o fecioară pe un cal arab, aflat într-o goană nebună. În spatele lui goneau spahiii, aplecaţi în faţă, tăind aerul cu săbiile. Pe un suport, lipit de perete, ticăia un ceas mare de provenienţă sovietică. „De la o vreme, prin zona asta, bântuie o pasăre răpitoare, un soi de vultur. Anul trecut l-am văzut cum coboară ca o săgeată cu aripile lipite, repezindu-se cu ciocul direct în ochii unui miel. Precis că şi anul ăsta tot el a fost. Din cauza asta zbiera oaia aia. Nu ştiu ce specie de pasăre prădătoare e. După cum arăta, cred că era vultur. Prima dată orbeşte prada, ţinând-o în ghearele lui puternice, apoi priveşte cu atenţie în jur, nu care cumva să apară altcineva, să i-o ia la de-a gata”, zise lipoveanca, ridicându-se de pe marginea patului şi punând forfecuţa curbată în sertarul, pe care l-a împins uşor, cu podul palmei. Se postă în faţa icoanei, cu pleoapele coborâte, şoptind o rugă, făcându-şi câteva cruci mici şi repezi în direcţia sânilor. Apoi se dezbrăcă în faţa mea fără nici o jenă, lăsând să-i cadă rochia la glezna picioarelor. Punând mâna în direcţia sticlei de lampă, am văzut-o cum a suflat în podul palmei, stingând limba de foc, întreţinută de fitilul îmbibat în gaz. Pe întuneric a venit lângă mine, cocoloşindu-se la pieptul meu. „Ea e mama, iar pedeapsa asta mică e fata mea. Soţul mi-a murit înghiţit de ape. Rămâi la mine. Zi, mă, rămâi?!” m-a implorat în noaptea aia lipoveanca, mângâindu-mă pe piept, pupându-mă peste tot. Flacăra molcomă a candelei pâlpâia, trosnind, în întunericul strimtei cămăruţe. Coroana de spini şi fruntea însângerată, trupul ei şi mileurile din macrame croşetate, cu hexagoanele lor, se mai vedeau în obscuritatea intimă a cămăruţei, clădită din chirpici. Toată noaptea m-a sărutat cu febrilitate pe frunte, pe pleoape, plimbând degetele prin părul meu, ciufulindu-mă, în timp ce inima mea, vorba lui Eminescu, ardea ca para. Şi acum simt cum mi se furnică carnea pe mine, cum îşi plimba degetele pe pieptul meu, ca nişte şerpi micuţi, abia ieşiţi din găoace, ca picioruşele de păianjen, ce mă gâdilau. Abia dacă mai apuca să-mi povestească câte ceva din viaţa ei între două partide de amor. Prin venele Natashei curgea sânge de cneaz. Era, cel puţin aşa pretindea ea, una din stră-stră-stră-nepoatele lui Petru cel Mare. Din cauza convingerilor religioase, ţarul îi excomunicase familia, pe cei ce făcuseră parte din neamul ei, exilându-se cu sute de ani în urmă, taman acolo, în ţinuturile primordiale ale Babadagului, cu pământul roşu ca arama, de parcă sângele marilor războaie, ce se ridicase până la pieptul cailor, se scursese în adâncuri şi, la suprafaţă, mai rămăsese doar zgura Apocalipsei, cei ce se încumetaseră să înfrunte iernile scitice, stabilindu-se acolo, numai ca vara să se bucure de nesfârşitele lanuri de floarea soarelui, care, nu mai era o floare a soarelui, aşa cum se spunea în tradiţia câmpenească, ci însăşi rodul Apocalipsei, ce îmbobocise în miliarde şi miliarde şi miliarde şi miliarde şi miliarde de flori galbene, polenizate de roiurile de albine sălbatice. Culoarea galbenă era, pesemne, semnul ancestral al divinităţii, de care neamul ei nu se dezisese, refuzând planurile de reformă ale unui patriarh împilător, ce-şi persecuta supuşii cu taxele şi impozitele lui. De altfel, lucru ciudat, galbenul era culoarea care te întâmpina peste tot. Aşa se întorsese şi Moise de pe muntele Sinai, când primise tabla de legi, cu faţa poleită de lumina, sub forma căreia i se arătase Dumnezeu, ascultându-i glasul, stând în genunchi şi rugându-se timp de patruzeci de zile, fără să mănânce nimic. Poate că tocmai de aceia şi fuseseră alungaţi din marele imperiu, am gândit. Poate că neamul lipovenilor se trăgea din chiar copiii lui Moise, făcuţi cu Semfora, fiica lui Iotor, la rândul lor transferând din generaţie în generaţie, prin sperma nepoţilor, pe care profetul bâlbâit n-avea să-i mai vadă, poleiala aceia de pe faţă. Mi-am aplecat pavilionul urechii deasupra superbilor sâni, scăpaţi din devastatoarea anarhie a revoluţiilor ruse, şi-am auzit sângele ei vuind. „O, Axinia, Axinia!”, m-am trezit oftând, de parcă aş fi fost albgardistul Grigori Melehov. „Ce tot o ţii una şi bună cu Axinia ta, care-o fi aia?! Pe mine mă cheamă Natasha. Sunt stră-stră-stră-strănepoată de ţar şi nu-ţi dau voie să-mi spui altfel”, mă dojeni, lovindu-mă uşor cu pumnul în piept, pieptul meu de plebeu, unde spera să-şi găsească scăparea şi o dată cu asta şi fericirea. Simţeam fierbinţeala buzelor ei dornice de patima iubirii, sângele care-i pulsa în galop. Apucând-o de încheietură, i-am luat una din palme, începând să i-o sărut. Aşa m-au apucat zorile, gândindu-mă la versurile lui Eminescu:

                     

         Când faţa mea se pleacă-n jos,

                   În sus rămâi cu faţa,

                   Să ne privim nesăţios

                   Şi dulce toată viaţa.

Toată noaptea m-a pupat, în timp ce-mi ţinea testiculele în căuşul palmei, întrebându-mă: „Zi mă, rămâi, sau te las fără ele?” „Mă duc să fac lichidarea, să predau tractorul, după aia am să mă-ntorc”, am zis, vorbind mai mult de unul singur, cu gândul la părul ei pubian, care era tot galben, ca lanul de floarea soarelui, ca mierea de albine, ca pietrele de chihlimbar, ca vinul uleios de Murfatlar, pe care mi-l dăduse să-l beau. Aşa ne-au prins zorile, împleticiţi ca doi şerpi. La plecare i-am făcut cadou un briceag cu mânerul, ce imita solzii unui peşte, cu lăţişor cu tot. Apoi, nici eu nu-mi mai aduc aminte, cum am ajuns în gara din Medgidia, sau Babadag. Acolo, în gara aia, s-a întâmplat, de fapt, ce-am vrut eu să-ţi povestesc de la început. Era vară. Peronul gării era aproape pustiu. Gândul îmi era tot la ea. La atmosfera caldă şi odihnitoare a încăperii unde mi-ar fi plăcut să locuiesc tot restul vieţii, stând ca un belfer şi aşteptând-o să vină cu peştele ei de la baltă, ca să ne iubim toată noaptea. M-am dus la ghişeu, unde am întrebat la ce oră şi de la ce linie pleacă trenul spre Buzău. „Spre Buzăăău?!” s-a mirat cucoana, care vindea bilete, mâncând în acel moment o felie de pepene galben. Culoarea galbenă începuse să mă obsedeze. Chiar şi copiii, pe care aveam să-i fac cu lipoveanca, în cazul în care m-aş fi întors, mi-i închipuiam ca pe nişte îngeri poleiţi în galben. Văzându-mi figura de macho, ceferista, cu şapca dată pe spate, holbă ochii la mine, încremenind cu felia de pepene în mână. „Da, vreau s-ajung la Buzău, ce vă miraţi aşa?” am zis. „Dumneata, pe ce lume trăieşti?! Nu există niciun tren care să meargă direct spre Buzău, aşa că vei fi obligat să schimbi în Făurei, ca să ajungi acolo unde doreşti. Nu vrei să rămâi în seara asta cu mine? Am aici în spatele biroului o saltea aşa de moale, tot să te odihneşti. Se vede oboseala pe chipul tău. Azi noapte cred că n-ai închis un ochi. Nu vezi ce faţă şifonată ai? Dacă te hotărăşti să rămâi, poţi să faci şi un duş”, mă invită cucoana în şoaptă. „Poate cu altă ocazie. Acum mă aşteaptă părinţii acasă. De doi ani nu mai ştiu nimic de ei. Şi nici ei de mine. Cred că mi-au terminat de făcut şi pomenile. Poate altădată, domniţa mea”, i-am zis, dar în gând am făcut-o căţea bolşevică, aflată în călduri. „Treaba ta, o să te oftici”, a continuat ea. „Nu ştiu care din noi doi o să se oftice! Nu pot. Te rog să mă crezi”, am răspuns. „Uite, aici, la fata!” continuă ceferista, cu părul la fel de galben ca şi al celei pe care providenţa mi-o adusese în cale şi cu care-mi petrecusem întreaga noapte, numai că al ceferistei era împletit într-o coadă groasă, ca un harpon de ancoră, ce-i atârna pe spate. Cu felia aia de pepene galben în mână, pe care şi-o freca în mod pervers pe buze, am văzut-o cum şi-a desfăcut picioarele, arătându-mi un smoc de câlţi - culmea! tot galbeni. Paciaura, n-avea chiloţi pe ea. „Şi regina din Saba, dacă mi-ar propune să dorm cu ea în noaptea asta, aş refuza, aşa că, vă rog, daţi-mi un bilet până la Făurei”, am zis şi m-am îndreptat spre peron, la linia trei, unde avea să sosească trenul. Pe peron nu mai era nimeni, decât un domn, stând picior peste picior, citind o carte. M-am apropiat de el şi am aruncat, fără ca domnul acela să mă observe, o privire rapidă pe copertă. Ce crezi că citea? Dumnezeule!: - După douăzeci de ani, romanul lui Alexandre Dumas tatăl, după care, ani de zile, umblasem cu limba scoasă. Nu-mi venea să cred. Măi, măi, măi! De când caut eu romanul ăsta şi tocmai acum, când am pierdut orice speranţă, am dat de el! Ce ciudat: să-ţi apară, aşa, nitam-nisam, în cale, unde mai pui, în gară la Babadag (Babadag sau Medgidia, că nici nu ştiam pe unde mă mai aflam) un individ, cu un roman, pe care tu l-ai căutat până-n acel moment ca un disperat! Ce să fac? Cum să-l conving ca să mi-l dea să-l citesc şi eu? Dacă i-aş fi explicat omului, nu m-ar fi crezut, sau poate şi dumnealui îl împrumutase de pe la vreo bibliotecă, sau i-l dăduse vreun prieten, nu înainte de a-l pune să se jure c-o să aibă grijă de el şi-o să i-l restituie. M-am dus până la o arteziană, aflată pe peronul gării, unde m-am spălat cu apa rece pe faţă, alungând mirajul nopţii prin care trecusem, dezmierdându-ne unul pe altul, eu, un simplu tractorist, ajuns în patul unei femei, înrudite, aşa cum pretindea ea, cu Petru cel Mare. Dacă n-aş fi simţit gustul amar al morţii, pe care limba lipovencei mi-l lăsase, scormonindu-mă pe cerul gurii cu ea, aş fi crezut că a fost doar un vis. Apa rece, cu care m-am spălat pe faţă, împrăştie moleşeala prin care treceam. Ieşită din ghereta ei strâmtă, ceferista, îmi făcea semn cu degetul îndoit. Fără să-i răspund, am întors din nou privirile spre cel care stătea, nemişcat, pe banca aia şi citea. Era aşa de absorbit de lectură, încât nu mai vedea nimic din ce se întâmpla în jurul lui. Hm! Turbam de ciudă. Aveam toată colecţia din Alexandre Dumas, de la Vicontele de Bragelone la Doamna de Monsoreau. Laleaua neagră, Cei trei muşchetari, cu Athos Porthos şi Aramis, Contele de Monte-Cristo, nici eu nu mai ştiu de câte ori le citisem. Oricât de fierbinţi ar fi fost rugăminţile mele, sunt sigur că, domnul acela, ar fi rămas indiferent. Nu sunt un hoţ. Niciodată n-am furat nimic. Poate câte o combină cu grâu încărcată, uitată în mod intenţionat, pe care o vindeam tot ţăranilor la preţ de nimic, ca să facem rost de bani pentru micii şi berea, pe care o beam împreună cu unchiul tău, Stan Ciorbete, un hoţ şi-un curvar ce n-a văzut Parisul. De la el ştiu mii de bancuri, să-i dea Dumnezeu sănătate. Apropo, ce mai face? Am auzit că şi el merge în baston, c-a făcut operaţie pe cord, unde i s-au implantat valve mitrale. Ei, asta e! Ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul.

- Lasă asta, zic. Cum ai făcut cu cartea aia până la urmă?

- Cum să fac?! Între timp au mai apărut şi alţi călători pe peron. Peste tot erau numai hârtii luate de vânt şi coji de floarea soarelui. Am aşteptat să sosească trenul şi să urce toţi călătorii. Spre surpriza mea, domnul acela, continua să citească romanul lui Dumas, stând pe banca aia picior peste picior. După ce s-a auzit fluierul şi locomotiva s-a pus în mişcare, m-am apropiat de cel care stătea aşa de cufundat în lectură, smulgându-i romanul din mână. Apoi, sprinten cum eram (nu ca acum, că merg în catalige), m-am agăţat de bară, făcându-mi vânt pe scara vagonului, în care m-am şi apucat de citit. Au trecut de atunci, nu douăzeci de ani, cum se intitula romanul lui Dumas, ci aproape de trei ori câte douăzeci, zice Sergentul, stând rezemat cu bărbia pe cârjă şi oftând. Eheee! Ce crezi că ţie n-o să-ţi vină rândul?!

-Şi de ea mai ştii ceva? întreb.

- La vreo cincisprezece ani după ce m-am eliberat din armată (tata mă tot bârâia la cap să mă-nsor) m-am întors acolo, în Delta Dunării, în speranţa că am să dau de ea, ş-am s-o cer de nevastă. Era vara lui ’64, anul în care apăruse decretul de amnistie privind eliberarea deţinuţilor politici, a aşa zişilor duşmani ai poporului, acuzaţi de crime şi uneltire împotriva ordinii sociale. Trei zile am rătăcit printre lanurile de in, cânepă, ricin, rapiţă, sfeclă de zahăr, porumb şi floarea soarelui. Am dat de linii ferate ruginite, năpădite de buruieni, cantoane părăsite, cu uşile şi geamurile vandalizate. Acolo, unde altădată fuseseră birourile celor ce lucrau la Traficul Feroviar, acum părea o şandrama părăsită, cu tabla smulsă pe alocuri de vânturile năprasnice ale iernilor venite direct din Siberia. Din curiozitate am pătruns în ghereta prin geamul căreia se vindeau biletele călătorilor. Ghereta era plină de moloz şi excremente umane, pe care le bâzâiau muştele metalice, verzi şi argintii. Hârţoage, timbre, peste tot. Scaunul, pe care stătuse ceferista era scâlciat, trântit pe jos. Până şi şapca zăcea, prăfuită de molozul căzut de pe tavan. Liniile ferate erau ruginite, acoperite de iarbă. Cine ştie de când nu mai trecuse vreun tren pe acolo! Stâlpii de telegraf, cu sârmele încâlcite şi rupte, erau căzuţi la pământ. Canelele de sticlă, sparte şi ele. Pustietatea aia dezolantă îţi dădea impresia că te aflai într-un loc în care căzuse o bombă atomică, distrugând orice formă de viaţă, însă, noaptea, urechile îmi erau asaltate de o adevărată cruciadă a greierilor. Noroc că-mi luasem un rucsac plin cu mâncare la mine. Tocmai când eram pe punctul de a renunţa, am dat de lacul unde m-am scăldat şi unde o văzut-o pentru prima oară, pescuind în pielea goală, crezând că n-o vede nimeni. Parcă ajunsesem la apa Babilonului. Balta era aceiaşi. Până şi sălciile, după care mă ascunsesem, erau acolo. Totul era la fel ca atunci, numai că zâna, calul şi căruţa nu mai erau acolo. Am lăsat rucsacul jos, pe iarba, pe care m-am lungit fericit, cu mâinile întinse. Descoperind lacul, era ca şi cum aş fi dat de ea. Eram hotărât s-o cer de nevastă, s-o iau de acolo, din pustietatea aia, cu fetiţă cu tot. Întins pe mal, de atâta oboseală, am adormit cu gândul la ea, visând-o cum se apropie îmbrăcată într-o rochie de mireasă, cu mânecile lungi, ca nişte aripi frânte de înger, mai mult plutind peste o mare de maci, cu braţele deschise şi vocea mea se reverbera, strigând-o pe nume: Nasteeenkaaa! Nasteeenkaaa! În urma ei, bolşevicii trăgeau dintr-o mitralieră aşezată în spatele unui tarantas, masacrând plantaţia aia de maci. M-am trezit plin de transpiraţie. Soarele amiezii dogora ca o gură de crematoriu, cu clapa deschisă, volatilizând năluca de aburi a veşnicului faun, ce se dădea de ceasul morţii, fâlfâind în depărtarea orizontului. M-am dezbrăcat, mi-am spălat şosetele năclăite de atâta praf şi transpiraţie, apoi am făcut o baie, sărind în apă exact din locul în care am sărit şi atunci. După ce m-am bălăcit am ieşit pe mal, am aşteptat să se usuce apa de pe mine, m-am îmbrăcat, am scos ceva de mâncare din rucsac. În apropiere se auzea susurul unui izvor. M-am aşezat în genunchi, şi, cu căuşul palmei, am băut apa rece, venită din adâncul pământului. Speriată de prezenţa mea, o broscuţă se agita pe fundul izvorului, tulburându-l. Apoi am fumat o ţigară (fumam pe vremea aia), gândindu-mă la istoria asta nenorocită, la cât de blestemat fusese veacul în care venisem pe lume. Ce poveste ciudată! În cei doi ani, pe care-i lucrasem prin smârcurile acelea, unde văzusem cum omenii omorau oameni, eu îmi găsisem fericirea. Trecuseră vreo cincisprezece ani la mijloc de când mă lăsasem la vatră. Toate astea mi s-au întâmplat numai şi numai din cauza lui tata: „Ţi-ajunge cât ai flăcăit, însoară-te şi însoară-te.” Tot stând şi trăgând din ţigară, încercam să-mi imaginez cam cât de mare crescuse între timp fetiţa aia, care nu se mai desprindea din braţele mele, luându-mă drept tatăl ei, deşi nu mă mai văzuse niciodată pân-atunci. După câteva fumuri, cu un bobârnac am aruncat ţigara în apă, luând-o, ca un pelerin, cu rucsacul în spate, la drum, spre casa ei, pe acelaşi drum, pe care mă dusese cu căruţa, care se oprise pe loc, în timp ce noi ne-am iubit printre peştele acela viu, ce se zbătea, lovindu-mă cu coada peste faţă. Am dat chiar de tufişurile de coacăză roşie în mijlocul cărora oprise căruţa şi unde ne-am iubit fără să fim văzuţi. M-am oprit pe loc şi, cu ochii închişi, am încercat să-mi imaginez momentele acelea de fericire în care stătea aplecată deasupra mea, cu pleoapele închise, sărutându-mă cu buzele dulci ca mierea, în timp ce, părul ei de borangic, îmi mângâia faţa. Mi-am continuat drumul, grăbind pasul, printre plopii aceia argintii, sau mesteceni, ce erau, pe care n-am să-i uit niciodată cum le tremura frunza. Emoţia revederii era şi mai mare decât cea pe care am simţit-o atunci când am văzut-o pentru prima oară. Până la urmă am ajuns şi la izba mult căutată, dar n-am mai dat decât de o ruină, un morman de chirpici maceraţi de atâtea ploi căzute peste ei, stropii de apă dizolvându-i şi câţiva pari strâmbi, înfipţi în pământ. Peisajul acela trist mi-a amintit de basmul lui Petre Inspirescu pe care-l citisem în copilărie, de fiul împăratului, care se întorsese la castelul părinţilor, ce-i promisese tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, castel, din care, nu mai rămăsese decât o movilă cu buruienele crescute deasupra. Comparaţia nu mi se părea tocmai potrivită, dat fiind că, în basmul acela era vorba de un castel, pe câtă vreme, în cazul meu, de o amărâtă de izbă, spoită pe dinafară cu var. Revoltat de prezenţa mea în pustietatea aia, un hârciog, pregătit să se refugieze în gaura de lângă picioarele lui, chiţăia spre mine, umflându-şi guşa. Iluziile mele erau spulberate. Cuprins de tristeţe, în acel moment, am simţit cum mi se pune un nod în gât. M-am apropiat şi mai mult, în speranţa că am să dau măcar de păpuşa aia din cârpe, pe care fetiţa o strangula între degetele ei micuţe. Pe fundul beciului, cu malurile surpate, chinuindu-se să iasă afară, câteva broaşte se căţărau, căzând pe spate, amorţite de răcoarea gropii adânci. Tot căutând cu privirile peste tot, în acel moment, am văzut un individ, ce se apropia, pe acelaşi drum, pe care venisem şi eu. Pesemne că fusesem văzut şi, din curiozitate, individul, ce locuia prin împrejurimi, se luase după mine. Dându-mi bineţe, n-a mai aşteptat să-l mai întreb ceva. Cu degetul arătător tăiat, mi-a indicat direcţia în care au luat-o, povestindu-mi totul. După moartea bătrânei lipovence, venise unul de prin Amara, ori Bordeiul Verde, ori Movila Miresii (băştinaşul acela nu-şi mai aducea bine aminte) şi-a luat-o cu fată cu tot, lăsându-i vorbă, în cazul în care cineva ar căuta-o, să-i spună unde putea fi găsită.

Deodată, Sergentul, tăcu. Rezemat în cârje, stătea cu privirile în pământ. Plângea. Barba îi tremura şi lacrimile i se scurgeau de pe obraz pe mâna cu care strângea cataligele, ce-l ajutau la mers. În liniştea care s-a lăsat, din depărtare, pe deasupra salcâmilor, se aud dangătele clopotului, semn că slujba de duminică s-a terminat şi babele, câte mai rămăseseră, cocârjate ca o virgulă, se împrăştiau cu busuiocul în mâini pe la casele  lor.

- Du-te, lasă-mă, te rog, zice într-un târziu, ştergându-şi lacrimile cu dosul palmei. Am să-ţi povestesc altădată.

Pe pragul casei de la intrare, Jana, soţia, pe care n-o văzusem până-n acel moment, plângea şi ea, ştergându-şi lacrimile cu o batistă. Auzise totul, fără ca bărbatul ei s-o vadă cum stătea ghemuită pe pragul casei.

- Ştiu totul, nu te mai feri de mine. Povesteşte băiatului până la capăt dacă tot ai început! zice, continuând să-şi şteargă lacrimile.

În aceiaşi mână în care ţinea batista, Jana, avea şi un chibrit. Dând foc aragazului, pregătise probabil mâncarea şi acum rămăsese cu el în mână.

- Ştiu că te-ai dus după ea şi-ai căutat-o peste tot. Ştiu chiar şi ce nu ştii tu!

În tonul femeii nu se distingea nici un fel de dojană, indignare, sau ciudă. Curios era de unde ştia ea ce i se întâmplase soţului ei, cu atât mai mult cu cât, pe vremea aia, nici măcar nu-l cunoscuse. Ce nu ştia Sergentul (şi nici băştinaşul acela nu ştiuse să-i spună), e că, nu lipoveanca se măritase, ci fiica acesteia plecase după tiristul acela, care venise în ziua aia să-i repare roata. Aşa că fusese nevoită să plece şi ea, odată cu nazgodia aia mică, care-i ieşise atunci în întâmpinare, privindu-l cu capul aplecat, ţinută de bunica sa de o mâna, în cealaltă strângând, cu degetele ei micuţe, de gât, păpuşa din cârpe. Cel ce venise în ziua aia cu tirul era ginerele ei. O trăsese pe Jana deoparte şi-i povestise totul, rugând-o totodată, ca abia după plecarea lui să-i spună adevărul, dându-i briceagul acela sub formă de peşte, pe care, odinioară, Sergentul, la plecare, sărutând-o pe frunte şi pe pleoapele închise, i-l făcuse cadou lipovencei. Lipoveanca, nu voia să-i strice casa omului, să-i facă din trai netrai, tocmai acum la bătrâneţe. Voia numai să-l vadă, fără să fie văzută. Ca să nu-şi amărască bărbatul, pe care nu-l supărase niciodată, Jana, nu-i arătase briceagul până-n acel moment şi poate că n-avea să i-l arate niciodată, dacă nu l-ar fi auzit vorbind despre asta. Femeia se apropie de el. Vârându-şi mâna-n buzunarul rochiei, o rochie simplă de stambă înflorată, scoase de acolo obiectul cu pricina.

- Uite, zice pe tonul ei calm, cu care-i vorbise toată viaţa, ţi l-a trimis iubita ta. Şi mai ziceai că nu m-ai înşelat niciodată! Cât aţi bosâncit voi la roata aia, ea te privea din cabină şi plângea, fără ca tu s-o vezi. Am rămas înmărmurită când mi-a povestit ginerele ei. „O vezi pe femeia aia din cabină? Ea e mama soacră, însoţită de cea de a doua fiică a ei, sora vitregă a nevestei mele, făcută cu soţul dumitale. Drumul meu era pe la Robeasca, dar la stăruinţele ei am luat-o pe aici, prin satul ăsta plin de hârtoape, ca să-şi vadă iubitul din tinereţe. Din cauza asfaltului mi-a explodat şi roata. Cineva m-a trimis aici. «Du-te la Sergentul, el e de meserie.» Ş-am venit, ca să aflu că Sergentul era chiar iubitul ei din tinereţe, cu care a adus pe lume o fetiţă. Mare crai!”

Sergentul tresări. Am înlemnit şi eu. Vestea l-a prins plângând cu faţa-n jos. Dinspre biserică încă se mai auzeau dangătele clopotului.

- Uite, ia-l, e al tău! continuă femeia cu tonul ei blând, ţinând palma întinsă, în care se afla briceagul, cu mânerul sub formă de peşte.

În vocea ei nu se citea nici o nuanţă de dispreţ, dimpotrivă, vorbele blânde semănau cu faţa, la fel de calmă şi blajină, ba, aş putea spune, chiar placidă. Dintr-un salcâm, aflat în apropiere, se auzi fâlfâitul de aripi a doi porumbei sălbatici, ce se hârjoneau, încercând să se împreuneze prin aer. La câţiva paşi se afla o bicicletă întoarsă cu roţile în sus. Prin grădina din apropiere, zburau fluturii verii, înfigându-şi trompele, ca nişte arcuri de ceasornic, prin care trăgeau nectarul din pâlniile ca de gramofon al florilor. Undeva, în înaltul cerului albastru, se vedea înaintând fără zgomot un avion ce lăsa o dâră lăptoasă în urma lui. Jana continua să stea cu palma desfăcută în care se afla briceagul. Pus fiind în dificultate, Sergentul, stătea bosumflat, cu privirile în pământ, rezemat în cârjele lui, ca nişte picioroange de cocostârc. Nu-i mai ardea nici de Ofelia, nici de Şolohov, nici de ciocoflenderul acela de Florin Piersic. În acel moment mă aşteptam să răbufnească, să-şi iasă din fire, să lovească cu cârjele în stânga şi-n dreapta, ca un disperat. Ca doi amorezi, cu fâlfâitul lor, porumbeii sălbatici, continuau să se hârjonească prin aer. O vrabie se aşeză şi apoi zbură speriată pe una din roţile bicicletei, punând-o în mişcare. Ca din senin, porni şi radioul, la care se auzi vocea răguşită a lui Nelu Ploieşteanu, cu ganglionii maceraţi de atâtea chefuri trase în compania marilor artişti, ce se adunau la Şarpele Roşu:

         

        Când aveam vreo 16 ani

         Doamne, ah, ce viaţă mai duceam

         Prin restautrante, baruri, cafenele şi localuri

         Doamne, ah, ce viaţă mai duceam.

                               

                     (…) 

         Mai întoarce Doamne roata

         Să-mi mai văd o dată soarta

         Să-mi văd anii tinereţii,

         Să-mi văd strălucirea vieţii 

         Care, Doamne, fără rost s-au dus.

Vizualizări: 290

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

După ce ne scalzi imaginația printr-o idilă, ne desfătezi cu descrieri bucolice spumoasă, ne aduci, la final, așa cum îți este obiceiul în melancolie, cel puțin, în tensiuni sufletești și regrete.

Din unghiul povestitorului acțiunea devine credibilă, reală prin faptul ca se ocupă de întâmplări pământești ale personajului principal, Sergentul, unde se intervine cu un bogat spirit narativ, cu obiceiuri populare, cu simplitatea dar și profunzimea  caracterelor de la sat, dar și de obiceiuri ale locului.

Aceeași naturalețe și dragoste pentru scris, aceeași lejeritate de a jongla printre fraze cu amănunte sărite din acțiune, dar informative și efervescente.

Aceeași plăcere de a citi!

Sofy

Foarte frumos! Am citit cu aceeași mare plăcere! :)

Cât talent! Nu știu ce mi-a plăcut  mai mult: descrierile măiastre abundând în elemente stilistice, modul în care este îmbinat trecutul cu prezentul, plăcerea povestirii care emană din fiecare frază, autenticitatea personajelor izvorâtă din trăirile lor puternice dar și din fapte, amestecul de epic și liric, rotundul textului?! Toată admirația!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ...un colț de rai pe nume, Bucovina a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a postat o discuţie
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Într-o vară, un tren a utilizatorului Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când ești departe... a utilizatorului Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog am văzut moartea de mai multe ori a utilizatorului Nuta Craciun
cu 2 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când ești departe... a utilizatorului Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog am văzut moartea de mai multe ori a lui Nuta Craciun
cu 2 ore în urmă
Alexandra Ghenghea a contribuit cu răspunsuri la discuţia Regina Neagră (II) a utilizatorului Alexandra Ghenghea
cu 6 ore în urmă
Rădița Răpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ...un colț de rai pe nume, Bucovina a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 8 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ovidiu Gligu
cu 8 ore în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Într-o vară, un tren a utilizatorului Grig Salvan
cu 8 ore în urmă
Corneliu Ion a contribuit cu răspunsuri la discuţia Proză scurtă a utilizatorului Corneliu Ion
cu 8 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Semne a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 9 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când ești departe... a utilizatorului Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ...un colț de rai pe nume, Bucovina a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 9 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rugă a utilizatorului GeorgePena
cu 9 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare de busuioc a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 9 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog am văzut moartea de mai multe ori a utilizatorului Nuta Craciun
cu 9 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Însăilând vocabule cuminte a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 9 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Semne a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 10 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor