Rug pe rugă - fragment 18

[Nina Mariana Marcu]

A dormit cu opinteli. A visat aiurea, numai dosare, numai pumni şi picioare luate pe tot corpul, numai colegi de condei. Nu ştie exact pe cine, dar aşa era în vis. Se întâlnea cu unii, îi vedea pe alţii, vorbea apoi cu altă categorie. Prostii. După tot ce se întâmplase, era firesc ca subconştientul lui să înregistreze astfel de lucruri.

O să plece la treabă. O să vadă acolo, după ce mai citeşte, ce mai e. Şi cine mai e. În poveste. Da, avea dreptate, fără urmă de dubiu – chiar dacă o tot repetă, spasmodic - tânăra de la poliţie. E ca o poveste totul. Ca un roman bun. Ca o carte bună. Da, dar în cărţi finalul e, adesea, fericit. În viaţă, e tragic. În viaţă nu poate nimeni s-o mai dreagă din condei. În viaţă nu e un autor, în afară de Dumnezeu, care să schimbe, dacă vrea, finalul. Şi tot. În viaţă, Cristina Dragu murise. Teribil, cumplit, îngrozitor de tânără... Şi îngrozitor, cumplit, teribil de aiurea. Poate şi-n van, cine ştie... Ceasul Rău, însă, dă pe mai departe ora exactă. Scrie. E condeier. O fi poet? O fi romancier? O scrie teatru? O scrie eseuri? O fi critic? Ce-o scrie?

Ce naiba... Maşina lui nu e la locul obişnuit de parcare. Doar nu i-a furat-o cineva. Sau o fi dus-o el în altă parte, când a venit în zorii zilei acasă, şi a uitat unde? Se învârteşte prin parcarea de lângă blocul lui. Caută. Se duce şi prin vecinătate. Aruncă priviri peste tot. Nu, nu e. Maşina lui nu e. Hmmm... Nu a împrumutat-o nimănui. Nu face de astea. Păi ce, maşina, nevasta, puşca se împrumută cuiva? Fie cine-o fi? Nţţţţ... Deci, i-a furat-o cineva. Un nenorocit a venit şi, în timp ce el încerca să se odihnească, i-a furat maşina. Doamne, numai despre de-astea aude. Numai de astea află. Numai de astea trăieşte. Crime, morţi, hoţi, tâlhari, aventuri...

─ Carmela, sună la poliţie! – i-a spus el secretarei, când a ajuns la centrul cultural. Acum! Mi-au furat maşina. Ştii numărul şi marca, da? Ca să le dai celor de acolo date cum trebuie.

După telefoanele din crucea nopţii date de Andreescu, ei – de era cu şamponul şi balsamul în cap, că are şi ea o viaţă, nu se culcă la ora 22 punct, limbă-n limbă cu Bucureştiul, ca să stea drepţi, dimineaţa, la serviciu - după ce a auzit că s-a-ntâmplat azi noapte pe aci, după cum a venit acum de tulburat Andrescu, biata Carmela nu mai ştie ce să creadă. Nu mai înţelege. Aici se-ntâmplă ceva. Şi-a băgat dracul coada. Prea se-ntâmplă multe. Ar trebui să vorbească degrabă cu Ronaldo, ca să aducă un popă, când nu sunt ăştia pe aci, şi să facă o sfeştanie. Păi, numai ea cât l-a chemat pe Aghiuţă şi l-a stârnit pe Necuratul... S-a-ntors, na, centrul cultural cu susul în jos.

În birou, inspectorul cultural priveşte, de când a intrat, pe geam. E un fel de a spune. Nu priveşte nimic. Stă cu ochii ţintă în neant. Niciunde. Nici gânduri acum nu mai are. Nu se mai gândeşte la nimic. A pus dosarul acela la vedere, dar nu s-a aplecat – încă – asupra lui. E mult vid în el. În el, în poet. Şi, da, şi în paginile dosarului. Şi în jur. Şi în întreaga lume.

Nu aude când degetele Carmelei bat, cioc, cioc, în uşă. Nu aude nici că, la scurt timp, ciocănitul se repetă. Şi, dacă nu răspunde, Carmela, care l-a văzut cum arată, când a venit, aproape că a dat, doamne sfinte, în icter mecanic, de teamă să nu fi făcut ceva, şi a intrat, fără să mai ţină seamă de protocol, în birou. Uite, e tot lângă fereastră şi tot în gol priveşte. O duce aşa de când au fost evenimentele alea, de l-a luat apoi poliţia la scărmănat. N-o fi auzit şi Andreescu ăsta, care e băiat citit el, aşa, şi nici nu e diliu, întru totul, ca Turbatu’, ce au descoperit cercetătorii ăia britanici acuma? Păi, cică ăia care gândesc prea mult, care despică firul de păr într-o mie, care îşi pun milioane de întrebări, ca el, se îmbolnăvesc mai repede. Mai uşor. Mai mult. Şi încă de tot felul de boli grave. Să fie la duşmani, acolo! Ori să se ducă pe pustii. Trebuie să-i spună, musai, să mai dea, naibii, sportu’ ăsta, cu excesul de gândire. Că e băiat tânăr. O ia din loc ca Balauru’, ori mai rău, şi e păcat de el. Îşi drege vocea. O dată. De două ori. Tot n-aude?!? Andreescu se întoarce oarecum mirat dinspre fereastră:

─ Da, Carmela.... Ia, zi...

─ Păi... Da, să zic... Maşina. Maşina dumneavoastră...

─ Ei, ce-i cu ea? Au găsit-o, deja?

─ Nu, Doamne fereşte! Că...

─ Doamne fereşte?!? Da’ ce e? Ce s-a întâmplat? Au făcut-o bucăţi hoţii deja? Au dat-o la fier vechi? Au lovit-o de ceva? O fi făcut explozie...

─ A, nu... Ce spuneţi?

─ Păi, spun ce mă faci tu să spun. Deci, te ascult. Cum e?

─ Da... Aşa e. Mă ascultaţi. Păi e. Maşina e.

─ Au găsit-o? E intactă? E în regulă? Buni băieţii ăştia de la poliţie.

─ Păi, nu... Nu sunt buni. Adică, nu ştiu, or fi buni şi ei, dă-i încolo. Habar n-am de steaua lor. Mă scuzaţi. Ştiu că sunteţi prieten cu ei acuma. Şi nu trebuia să zic. Dar, ei sunt cum sunt, altcineva e mai bun.

─ Carmela, te ţii de şarade? Ce faci tu? Vorbeşti odată sau nu? Zi, ce e cu maşina?

─ Zic. Hai că... Hai că zic. Maşina e aici, la noi, la centru.

─ E aici? Păi, cine a adus-o?

─ Păi, n-a adus-o nimeni. E ea aci.

─ Tu ştii, nu, că acum te joci baba oarba cu mine? Cum n-a adus-o nimeni, dar e aici?

─ Păi, e domn’ inspector... E, că aici a fost şi aici e. Adică, e... Înţelegeţi? E... E de ieri aici. N-aţi plecat cu ea acasă. A rămas aici.

─ Ce spui tu, acolo, Carmela? Cum adică? Asta cum mai vine?

─ Păi, vine, na. Scuzaţi. Aţi plecat fără ea. Ea a rămas parcată în acelaşi loc. Cum era şi ieri. Tot acolo.

─ Păi, şi nu putea cineva s-o aducă şi s-o bage în acelaşi loc?

─ Nţţţ... Nu putea, serios. Nu putea. E tot în locul ăla de ieri. A nins pe ea. Peste ea. E zăpadă multă. E acoperită. Şi nu sunt urme. A găsit-o Ronaldo adineauri, când eu i-am spus, eh, că v-au furat hoţii maşina.

Andreescu îşi strânge buzele pungă. Se putuse întâmpla aşa ceva? Să plece acasă pe jos, fără maşină? Nu-şi aminteşte să fi luat vreun taxi. Autobuze nu mai erau la ora la care a plecat el. Deci, a plecat pe jos. Cum e posibil să fi plecat fără maşină? Şi să nu ştie? Să nu-şi amintească asta? Nici măcar acum, în clipa în care i se spune că a plecat fără ea?

─ Eşti sigură, Carmela? Eşti sigură de ce îmi spui? Nu putea să aducă cineva, nu ştiu cine, maşina la locul ăla?

─ Pe cuvânt, nu putea. Chiar nu putea. Ieri a nins. Azi noapte a nins. Acuma ninge. Sunt troiene deja pe ea. Şi nicio urmă. De aia zic. Nu putea. Ronaldo a dat din prima de ea. El a găsit-o.

Mda... Mai bine că a plecat fără maşină, concluzionează inspectorul cultural. Că la cât băuse... Că la cât era de tulburat de toate... Că la cât avea de amorţite mâinile de la suciturile ălora... Mai făcea şi vreun pocinog, pe zăpezile astea. Mai ales că nu e chiar pilot de curse, o ştie. Însă, crunt e altceva: el nu-şi aminteşte nimic. Nu ştie cum a plecat. Adică dacă a plecat cu maşina sau pe jos. De la băutură i s-o fi trăgând asta? Sau de la atacul de panică, suferit din cauza paznicilor? Sau de la faptul că era atât de-nvolburat de toată încrengătura aflată în dosar? Doamne, dar ce încrengătură. Te rătăceşti ca-n labirint, încercând să-i dai de cap. O să reia firul Ariadnei, de îndată. Bine că e, vorba Carmelei, maşina. Bine că e. Să nu mai aibă şi grija asta pe cap.

─ A... se bate secretara peste frunte, când dă să iasă din birou. Mai e ceva...

─ Mai e ceva? Doar n-a căzut vreun copac peste ea, peste maşină. Că tot e aci, în curte...

─ Nuuuuuuuu... Doamne fereşte! A sunat domnişoara Mihaela Oancea şi a întrebat...

─ Cine? Cine ai zis că a sunat?

─ Domnişoara Mihaela Oancea de la poliţie. Şi...

Hait! Domnişoara Mihaela Oancea de la poliţie... Pesemne că e tânăra care i-a dat dosarul. Dar de ce l-a căutat? Şi-o fi dat seama că a făcut greşit decodarea agendei şi vrea să facă o revenire pe text? Sau, noi ordine o îndeamnă să-i ia... jucăria înapoi? De ce l-o fi căutat? De ce să-l caute fata asta pe el?

─ Şi a zis că trece după amiază pe aici, să vadă cum e treaba cu maşina. Că auzise şi ea că s-a întâmplat ceva. A sunat înainte să o găsească Ronaldo şi nu i-am spus, n-am apucat să-i spun, că nu mai sunt probleme. I-am zis să vină. Am făcut rău?

─ Nu, sigur că n-ai făcut. Să treacă. Mulţumesc, Carmela. Mai e ceva?

─ Nu, dar dacă ziceţi că nu vreţi să vină, eu sun şi îi zic să nu vină. Să nu mai vină. Că ştiu cât v-au stresat ăştia cu poliţia lor.

─ Vrei tu să nu vină? Dacă vrei tu să nu vină, atunci sună să nu mai vină. Vrei, zi, să nu vină?

Secretara-şi mişcă fruntea a negare şi se retrage tăcută. Ăsta a prins drag de poliţişti, se vede treaba. Iar Andreescu nu poate să nu remarce, mirat, că se întâmplă ceva. Au purtat, ei doi, un dialog înteg şi ea nu a strecurat nici măcar o vorbuliţă nelalocul ei. A vorbit frumos, ca o doamnă. Ce-o fi cu ea? O avea probleme acasă? O durea-o ceva? Probabil, limba, dacă nu se mai aruncă aşa, cu pleiada de, cum să le zică el acuma, cuvinte nepotrivite. La orice se gândea Andreescu, dar că biata Carmela s-a reţinut, s-a cenzurat, s-a limitat, din grijă pentru el şi gândurile lui, nu îi putea trece prin cap.

Hmmm... Piază Rea.... Poate că a venit timpul să te deconspiri. Să-ţi pice masca. Să vedem cine eşti. Să vedem... Apucă dosarul oarecum cu fermitate, oarecum cu spăimoşenie. Ce-o mai afla? Ce-o mai reieşi de aici? Mai pot, de fapt, să fie lucruri care să-l sperie? Să-l blocheze? Să-l revolte? Să-l înfurie? Să-l pună pe gânduri? Să-l bulverseze? Ar zice, după cât a lecturat din cele scrise în agendă, că le-a văzut pe toate. Că le-a aflat pe toate. Că toate s-au grăbit, nebune, să i se arate. Hei, se iţeşte eul lui la el, ne concentrăm şi noi un pic? O ţinem langa aşa, cu presupuneri, cu păreri proprii, cu supoziţii, cu gânduri de doi lei, ori citim?

„Mă uit, în timp ce umplu pagina de semne, cu coada ochiului la el. Nu mă pot abţine să fac asta. Privirea-mi haihuie sfârtecă, aparent, întreg localul, de la un capăt la altul, din stânga în dreapta şi invers. Ca şi cum ar vrea să îi surprindă pe toţi de aici, să nu-i scape nimic. Dar eu ştiu - şi ştiu cu mine toate neliniştile care clocotesc în lăuntrurile mele, şi toate dorurile care clipocesc prin sufletul meu, şi toate durerile care mi-au luat în stăpânire eul - că mă uit doar după el. Că îl caut, aiurea pentru toate câte au fost şi s-au întâmplat, pentru toate câte sunt şi decurg, doar pe el. Poate pentru că, acum, el nu mă mai priveşte. E ocupat. Extrem de ocupat. Râde. Glumeşte. Bea. Mai ales, din ce îmi dau seama, aşa la distanţă cum sunt de el, bea. Şi sudează ţigară de la ţigară. Tutuneşte îngrozitor. Nici nu se stinge bine cea pe care o avea în gură, că şi aprinde repede alta. Ai zice că vrea să facă reclamă la vreo firmă de ţigări şi de aia ţine să-l vadă toată lumea cu ţigara între buze. Sau că, mai ştii, s-a pus pe economisit chibrituri.

Nu mă mai priveşte. Nu-i mai pasă. Dar i-a păsat? I-a păsat vreodată lui? A fost el vreodată altfel decât e acum? Nu. N-a fost. Doar eu l-am văzut altfel. Sau aşa am vrut, îndobitocită de dragostea pentru el, cum eram, să-l văd. Ni se surprind din nou – a mai fost de vreo câteva ori aşa – privirile. Şi, ca mai devreme noi, se încleştează şi ele într-o luptă crâncenă şi teribilă. Prostule, îi spun cu tărie ale mele, eşti un prost. Eşti atât de prost! Şi sunt şi eu, fără pic de dubiu, proastă. Că te iubesc. Cât te iubesc! Cât te iubesc şi acum, după tot, după toate. Ce cauţi aici? Şi ce caut eu aici? Ce căutăm, unul lângă altul, aici? Aş vrea să mă iei în braţe. Aş vrea să uităm de tot. Aş vrea să îngropăm securea războiului. Aş vrea să fii cu mine. Şi ale lui, cu dispreţ, cu ură, cu lehamite îmi strigă făţiş: eşti o falsă! Eşti o mincinoasă! Eşti o ipocrită. Eşti o prefăcută. Şi te urăsc. Şi mi-eşti indiferentă, atât de indiferentă... Şi nu-mi pasă ce eşti şi cine eşti! Şi-mi stai în coastă. Ce cauţi aici, prefăcuto? Scrii, tot scrii? De ce? Ai bărbat, ai, poate, şi copii...

Of, câte gânduri îmi vin în cap... Şi câte amintiri dau năvală peste mine. Şi tot trecutul mă copleşeşte. Cum e posibil să ne întâlnim iar, după atâta vreme, şi el să continue să îmi strige şi acum, ca şi atunci, că mint, câ l-am minţit, că l-am folosit, că am uzat de notorietatea şi de prostia lui, că sunt o prefăcută, că sunt o ingrată? Parcă a rămas pe replay. Parcă nu s-a mai scos, între timp, din priză. Parcă n-a trecut atâta vreme. Parcă n-a mai avut şi altă treabă, în toţi anii ăştia. Câtă ură pentru mine poate să aibă în el, dacă şi după opt ani, opt ani, nu opt zile, se poartă la fel! Deşi, pe cuvânt că nu ştiu să spun de ce un astfel de sentiment îi bântuie, după ce-a fost, străfundurile...

Şi Andy nu stă lângă mine. A venit adineauri şi mi-a zis că e frumos aici, printre literaţi. Dacă ştia cum e, mă îndemna mai demult să scriu şi să trimit ceva pe la concursurile astea. L-am privit cu reproş şi a rectificat: „glumesc, Omare, glumesc. Le aşezăm noi pe toate, stai liniştită, le punem cap la cap ca să vedem ce şi cum şi de unde. Dar, deocamdată, mă simt bine. Îmi place aici. Sunt inşi de treabă literaţii tăi, nu nişte pârliţi, cum am crezut. Mai mă duc să socializez cu ei, să nu zică vreunul că suntem amândoi sălbatici. Şi aşa tu stai şi mâzgăleşti în agenda aia. Ce naiba scrii acolo întruna? Că m-a întrebat şi Andreescu de ce eşti aşa rezervată. Hai, să fii cuminte, că plec. Stai să te pup pe frunte, că se uită Ceasul Rău şi să vadă ce e ăla soţ la casa nevestei”.

Se uită, pe naiba... De-aia nu mai poate el. E prea în vervă ca să mai stea să-şi împlânte ura în dragostea mea. Niciodată, dacă stau să mă gândesc bine, nu m-a avut la inimă. Nici nu avea de ce şi cum să fie altfel, având în vedere cum m-am băgat mereu peste el, în viaţa lui, în sufletul lui. Cum l-am agasat, cum l-am tracasat, cum l-am enervat, cum l-am hăituit, cum l-am, da, hărţuit. Mereu am fost pe urma lui, mereu i-am zis că îl iubesc, mereu i-am spus că e unicul, mereu l-am lăsat să înţeleagă – am fost şi eu copil prost – că e alesul, mereu l-am făcut să priceapă, dacă nu i-am spus, şi mai grav, direct, că pot şi vreau să fiu a lui... În afară de atunci, la vizita din liceu, când era prea fericit de succesul lui ca să...

─ Ai şi tu o ţigară?

Îmi ridic, străfulgerată de un gând aiurea, ochii din agendă. Era lângă mine, în picioare, şi, evident, mă lua în balon cu ţigara.

─ Nu, nu am. Nu m-am apucat de fumat.

─ Dă-mi de la bărbate-tău, una. Că pe el l-am văzut pe aci că pufăie.

─ Cere-i lui, dacă l-ai văzut că pufăie.

─ Dă-mi tu una şi gata. Terminăm bâlciul.

─ La drept vorbind, ţi-aş da mai multe. Nu m-aş opri din dat, până nu fac scurtă la mână.

─ Îmi imaginez. Tot tu... Dar dă-mi, deocamdată, dacă ai, o ţigară.

─ N-am. Crezi că sunt tutungerie?

─ Ce faci, scrii?

Eu tac. El continuă:

─ Ce scrii?

Cum nu catadicsesc să îi mai fac jocul, se aşează lângă mine:

─ Crezi că dacă te duci o dată la biserică sau dacă dai de vreo două ori cu agheasmă prin pod, se numeşte că eşti credincios practicant?

Nu ştiu ce vrea, nu ştiu unde bate. Dar, cu siguranţă, nu punctează degeaba pe acest scrii. Are el, vorba lui Andy, vreo dambla la ora asta cu acest scris.

─ De ce nu-mi răspunzi? E secret ce scrii? Sunt curios, ce scrii? Lumea se distrează, râde, vorbeşte. Tu cam faci notă discordantă. Stai aici singură. Noroc că mai vine Andreescu pe la tine şi îţi suflă câte ceva în gură şi la ureche. Mai mult decât bărbate-tău vine şi ăsta. Şi tu tot scrii... Ia, zi, nu te lasă soţul – că ţi-a trebuit soţ - să fii volubilă? Te ţine sub papuc? Te chinuie? Că îl fac carne de mici chiar acum.

─ Ce vrei? Spune-mi ce vrei de la mine!

─ Eu? Nimic, ce să vreau? Ce-aş putea să mai vreau acum, în atare situaţie, de la tine? Nu mai vreau nimic.

─ Atunci, lasă-mă în pace! Ai băut prea mult.

─ Ce spui... De aia nu vorbeşti cu mine? Că sunt machit?

─ Puţin îmi pasă cum eşti. Poţi să fii şi beat mangă. Poţi să bei şi odicolon. Nu eşti obiectul interesului meu. Şi noi doi nu cred că avem ce vorbi.

─ Dar de ce, stimată doamnă? De ce? Oamenii au întotdeauna ceva de vorbit. Mai ales cei care se ştiu de atât de mulţi ani, ca noi.

─ Ne ştim? Acum ne ştim? Parcă mai devreme nu ne ştiam.

─ Greşit, eronat, fals... Eu nu te ştiu pe tine. Eu nu te ştiu pe tine cea de-acum. Pe cea care eşti şi ai devenit nu o cunosc. Pe cea care ai fost acum opt ani, la sfârşitul vacanţei, de asemenea, nu o ştiu. Eu ştiam pe altcineva. Altă fată. O fată cum nu era alta.

Îmi prind, brusc, inima de ciuf şi dau cu ea de toţi pereţii. A început să bubuie. A început să urle. A început să ţipe. A început să sângereze. Iar! Îmi trebuie un căluş să-i bag în gură. Să-i astup strigătele care sparg noaptea. Care străpung trecutul şi prezentul, deopotrivă. El nu trebuie – şi nu e cazul – să audă. Să ştie. Să remarce. Şi am nevoie de pansamente. Rănile din inima asta nebună şiroiesc. S-au pus pe clocotit. Parcă sunt nişte vulcani în plină erupţie. Nu sunt doar nişte amărâte de răni. Despre care, am fost convinsă că, în timp, în atâta timp, s-au închis. Că au rămas doar nişte semne, nişte cicatrici, nişte pete. Pentru eternitate! Şi acum, uite, semnele alea, petele alea, zgaibele alea, plesnesc de tot. Peste tot. Se revarsă. Se înfoaie. Se agită. Iar eu, aşa stând treaba, rămân fără sânge. Se scurge tot. Până la ultima picătură. Uite aşa te-mbolnăveşti, fără să ştii, de hemofilie. Şi pas de fă, în atare situaţie, perfuzii...

Ce vrea de la mine? Ce mai vrea de la mine? L-am căutat, e adevărat, în primele trei dăţi. Eu. Doar eu, pe el. Am fost cu el, a lui, a patra oară. Acum nu îl caut. Acum nu sunt. Acum nu îl tracasez. Acum a scăpat de mine. Acum, de fapt acum opt ani, noi doi am luat-o pe drumuri care nu converg nicicum şi niciunde. Exact ca alea două drepte paralele din geometrie, care nu se întâlnesc, că nu au cum, niciodată. Dar în clipa asta... Încerc, disperată, să îmi fac inima să nu mai bubuie. Să nu mai urle. Să nu mai sângereze. Să tacă! Să stea! Să împietrească! Şi lui îi spun:

─ Bine. Ţigări, cum ţi-am spus, nu am. Şi nici dispoziţie şi chef să te mai ascult. Vreau să pleci. Vreau să mă laşi singură. Vreau să mă laşi în pace.

─ Nu mă-nnebuni! Da’ ce, eşti obiectiv pretejat NASA? Parcă mi-aduc aminte că eşti concurentă la concursul de aici. Poate că ar fi bine să vorbeşti cu mine. Să te pui bine cu mine. Să-mi răspunzi când te întreb. Să-mi dai, când îţi cer, ţigară. Să stai, dacă trebuie şi vreau, drepţi în faţa mea. Fac parte din juriul care va analiza, la final, toate lucrările. Ai putea, dacă te dai bine pe lângă mine, să câştigi. Să fii prima. Să fii cea mai bună. Să iei marele premiu.

Mă ridic şi-l privesc cu dezgust:

─ Eşti un dobitoc!

 

[Corina Militaru]

Deci nu este doar un simplu scriitor, este chiar membru în juriu... :) Poate Andreescu înțelege mai mult și ne spune și nouă :)) Abia aștept continuarea. 

Drag,

[Sofia Sincă]

Am citit, chestiunile sunt tot complicate...

Aștept rezolvarea lor.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Cory, ești tare!  Tare de tot. Dar Andrescu nu e așa. El e doar un poet amețit, care nici nu știe pe unde calcă. El nu se prinde prea ușor de ceea ce, ție, la un moment dat, îți va părea absolut evident. De n-oi fi știind deja cine e Ceasul Rău-Pisica Neagră. Ce să zic, mulțumiri cu vagonul pentru tine. 

Corina Militaru a spus :

Deci nu este doar un simplu scriitor, este chiar membru în juriu... :) Poate Andreescu înțelege mai mult și ne spune și nouă :)) Abia aștept continuarea.  

Drag,

[Nina Mariana Marcu]

Ai dreptate, Sofy: chestiunile sunt tot complicate. Și vor mai fi așa, destulă vreme. Doar la finalul romanului se vor rezolva și clarifica toate. Desigur, până acolo mai e. Așa că, în loc de rezolvări, te rog să primești mulțumirile mele că îmi ești alături. 

Sofia Sincă a spus :

Am citit, chestiunile sunt tot complicate...

Aștept rezolvarea lor.

Sofy,