REGĂSIRE (fragmet)-5-

[Exemplu de Titlu]

 

  Au intrat pe ușa larg deschisă de Văsilie îmbrăcat în același costum vișiniu și cu aceeași cămașă albă, strălucitoare, în același timp.

  - Ei, ai dormit bine, îți place apartamentul, ai tot ce este nevoie? au curs una după alta întrebările lui Moldovan în timp ce dădea mâna cu bărbații pe care îi întâlnea în cale sau atingea ușor umărul vreunei femei înloc de” Bună dimineața!”

  - Astăzi vreau să te plimbi puțin prin secții, să vezi ce și cum, să îmi spui părerea ta. Un om venit dinafară poate vedea mai bine decât noi, cei de aici, ce lipsește. Nu facem nici un pas înainte. Avem de toate, zic eu, dar nu scot producția pe care o vreau. Aud la alții, fără nici o tradiție în spate, numai lucruri bune, io însă nu mă pot lăuda... Marin o să-ți dea toate informațiile necesare. Pentru început împărțiți biroul, apoi vom vedea. Apoi, să îmi spui ce ne trebuie pentru nouă linie... O să-i chem pe toți la mine să le spun ce e cu tine și să îți stea la dispoziție.

  Marin era deja în birou, vorbea la telefon în timp ce sorbea cafeaua dintr-o cană mare, roșie pe care era scris numele lui. Îi zâmbi și o salută fluturându-și mâna și arătându-i biroul ce-l pregătise pentru ea.

Secretara intră și așeză pe biroul ei o cană la fel de roșie. Îi arătă prin semne unde găsea zahărul și laptele și ieși la fel de discret ca și cum intrase.

 Fereastra dădea spre vest, acolo unde se înălțau o sumedenie de blocuri cenușii. Același cenușiu cu care o întâmpinase orașul.

Secretara reveni din nou și cu o voce înceată anunță:

  - Domnul director zice să veniți la dânsul.

  - A și venit? întrebă Marin care pusese receptorul în furcă. Credeam că avem timp să mai povestim între noi. Probabil pleacă pe undeva.

 Au intrat în biroul directorului unde se mai găseau câteva persoane. Păreau triști sau plictisiți, Mara nu își dădea seama exact, simțea doar o atmosferă apăsătoare.

” Ce se întâmplă aici? E locul contrastelor? De la verdele crud și proaspăt ajungi repede în cenușiu, de la veselia debordantă a lui Văsălie te lovești de fețe plictisite și mohorâte.” se întrebă Mara.

 - No, haideți, mă grăbesc. Trebuie să plec la Alba... Uite Mara, ei sunt cei trei șefi de secții. Și arătă spre doi bărbați și o femeie mărunțică. Flăcăul ăsta e mecanicul șef, el e contabilul care îmi stă întreaga zi în coastă și în loc să adune, scade, mă întreb ce mai poate scădea, iar pe Ica o știi... Ea - și arătă spre Mara - va fi ochiul meu. În toate secţiile. Vă cere ceva, îi dați, vă întreabă ceva, îi răspundeți. Vă spune ceva, faceți, fără comentarii... Vom avea în curând o nouă linie. Ne-apucăm să facem blugi. La trei euro bucata. Nu vă dau vouă trei euro. Io iau trei euro. Vă spune Ica cât primiți voi. La întâi decembrie, așa, de Ziua Națională, îi dăm drumul.

 - E zi liberă atunci, scăpă printre dinți, vizibil nemulțumită, Ica.

 - Sărbătorim prin muncă. Am mai făcut-o ani de zile și nu am comentat nimic. Cine nu vine se lipsește de cadoul de Crăciun.

 - Și primele?

 - Ce prime? sări parcă din somn contabilul.

 - Tu muiere, mă oamenilor, mâine abia începe septembrie și voi deja vă pregătiți să tăiați porcul. Gata, la muncile voastre... Marine, am plecat. Vezi că...

 Mara îi urmări cu privirea pe cei care abia trăgându-și picioarele, ca și cum erau după o zi istovitoare de muncă în arșița soarelui, se îndreptau spre ieșire.

Bărbații, înalți și cu obrajii roșii aveau halate albastre îmbrăcate peste hainele cu care veniseră de acasă. Nu erau închise la nasturi iar mâinile le țineau afundate adânc în buzunarele mari. La buzunarul de la piept se odihnea un pix, care luase locul altuia ce își lăsase urma pe pânza albastră.

Doi dintre ei aveau, probabil, peste cinzeci de ani și trecuseră pe lângă ea fără să îi arunce o privire. Priveau ușa capitonată din fața lor parcă fiindu-le teamă că nu o vor găsi.

Flăcăul, mecanicul șef, o privi ironic în timp ce mesteca cu gura deschisă o gumă de mestecat. Ochii lui vroiau să îi spună: ”Ei, cu mine nu ai treabă. Oricum, nu știi ce și cum...”

Femeia mărunțică era și ea în halat albastru, legat strâns la mijloc cu un cordon îngust care îi scoteau în evidență șoldurile mult prea mari.

O basma maro cu floricele mărunte galbene îi era legată la spate. Câteva șuvițe de păr blond s-au încăpățânat și nu s-au lăsat ascunse de basmaua înflorată parcă vrând să spună: ”Suntem încă tinere, suntem încă tinere.”

  - Leonora sunt. Veniți amu la mine? Eu sunt la săcția doi, la etajul doi.

  - Mara Stamate. Poți să îmi spui Mara. O să trec mai târziu.

Leonora își strânse la piept caietul ce îl ținea în mână și și-a urmat cei trei colegi spre ieșire.

Ica a mai zăbovit preț de câteva clipe dar pentru că directorul vorbea cu Marin și simțea că nu o să i se dea atenția ce ar fi vrut-o ieși cu o față acră, ca și cum tocmai mâncase o lămâie.

Contabilul nu se mișcase de la locul lui. Își tot aranja într-un dosar gros ce îl avea în brațe niște hărţi și murmura ceva doar de el auzit. Abia când Moldovan îi salută anunțându-i că nu se mai întorcea în ziua aceea își aminti că rămăsese acolo un un motiv:

   - Și hârtiile meeeleee?

   - Nu ți-am spus că plec? Mâine. Sau arată-le la Marin.

Un zâmbet fugar a luminat fața lui Marin iar Mara a remarcat că cei doi bărbați nu s-au privit și nici nu și-au adresat vreun cuvânt. Păreau că nu existau unul pentru celălalt.

Au părăsit biroul și s-au îndreptat spre scările ce urcau la cele două secții de la etajele superioare.

  - Tu și contabilul...

  - El e tot pe vremea cincinalului în patru ani și jumătate.

  - Oare e singurul?

  Vestea despre ”ochiul șefului” perceput ca și ”spionul șefului” în secții, s-a răspândit repede. Mirarea a fost mare când l-au identificat în femeia aceea necunoscută ce colindase în urmă cu o seară pe uliţele oraşului cu un aparat de fotografiat în mâna și dând binețe cu căldură și bucurie în glas tuturor celor pe care îi întâlnea.

Contrastul pe care îl percepuse în biroul directorului a urmărit-o și în timpul vizitei prin secții.

Imaginea care a dus-o la fabrica italiană o regăsea peste tot. Ceva însă nu se potrivea. Părea ori un tablou neterminat, ori ceva îl stricase.

I-au trebuit câteva zile să își explice asta.

 Dacă în biroul directorului nimeni nu comentase, nimeni nu scosese o vorbă, acolo, în lumea lor, cei trei șefi de secție nu se sfiau să își arate nemulțumirile pe față.

  - Fac asta de-o viaţă şi dintr-o dată nu mai e bine ceea ce fac. Dintr-o dată o mâneca trebuie pusă mai repede decât gândeşti... Dintr-o dată... Ce poate să facă un om care nu ne cunoaşte? O să ne mai dea o pereche de mâini? îl auzi pe şeful de la unu confesându-se unui grup de femei. Prezența ei nu l-au făcut să se oprească din vorbărie, ba din contră îi dăduse curaj să își arate nemulțumirea pe față. Era alături de cele aproape două sute de femei cărora le coordona munca nu de azi de ieri, ci de la deschiderea fabricii, știa ce zice.

  - Puteţi să staţi mult şi bine printre noi. Nu văd ce ne mai puteţi învăţa... Fac asta de-o viaţă. Am fost ucenic la cel mai bun croitor din Apuseni, nu am învățat din cărți și nici după ureche.

  - Întotdeauna e loc de mai bine. Dar sincer, eu nu vreau să vă învăţ nimic. Rămâne la latitudinea dv. să decideţi dacă ce vă voi spune e bun sau nu.

  - Ce să fie bun? Trei euro pe o pereche de nădragi?

 Mara s-a mulțumit să îi zâmbească și s-a pierdut printre mașinile de cusut de unde mai găsea câte o privire prietenoasă și încrezătoare că poate ”nu e dracul atât de negru” cum îi șoptise o femeie ce abia se mai vedea dintr-un morman de vată.

Se oprea din loc în loc, lua produsul în mână, îl analiza, punea câte o întrebare și îi dădea dreptate lui Miron care în ziua precedentă o prevenise:” Cu oamenii e greu.”

  Pe șeful de la croi l-a citit dintr-o privire. Zâmbetul cu care o întâmpinase și mâna ce i-a întins-o erau gesturi după care își ascundea aceeași nemulțumire ca și a colegului de la unu.

Era doar mai diplomat și știa că dacă Moldovan, directorul, zicea ceva, trebuia măcar în aparențe să fie de acord. În fond el își conducea secția și nu avea deloc frica Leonorei că cineva i-ar putea lua locul.

Acolo sus, oricine putea fi înlocuit ușor. Dar aici, la el... el era Buricul Pământului.

Mara i-a întins la rândul ei mâna:

  - Știu, faci asta de o viață, ai fost ucenicul celui mai bun croitor din Apuseni, ai devenit tu însuți cel mai bun, dar acolo ai întins materialul ăla pentru croi prost și asta face să se piardă minute bune sus în secții dar și aici, la numerotare. E singurul lucru pe care ți-l pot spune, în rest nu mă pricep, dar dacă la Întâi Decembrie voi sărbători alături de voi, îmi dai altfel pachetele.

 Fața bărbatului, roșie și bucălată își schimbă culoarea după fiecare cuvânt al Marei și deveni vișinie atunci când aceasta sfârși. Un tremur nervos în colțul gurii luă locul zâmbetului fals. După câteva clipe de tăcere, timp în care s-au privit în ochi, a rostit apăsat și rar, vârându-și adânc mâinile în buzunarele largi ale halatului.

 - Apăi, asta om mai vedea. Roberto zice asta de vreo cinci ani, poate mai bine.

 - Doar că pe el chiar nu îl interesează cum facem să ne crească producția. Ne dă un sfat, îl luăm, bine, nu, iară bine. interveni Marin în discuție.

  - Apoi sigur, el doar taie din prețuri. Am ajuns la un sfert de preț la toate produsele. Parcă mâneca nu e tot mânecă, guleru nu e tot guler și cracu nu mai îi crac... S-o schimbat lumea. Toate sunt pedeantoarselea... Ăla bai să fie, cum om face pachetele. Dacă trăbă, trăbă, încercă s-o dreagă bărbatul, probabil intimidat de spusele Marei sau dintr-o diplomație bine cunoscută.

 La magazia de produse finite întâlnise o femeie pe care o cunoștea. A găsit prima persoană care să se bucure de prezența ei în fabrică. Iar Nora îi părea sinceră.

 Flăcăul, mecanicul șef, pe numele lui Sandu, își lua micul dejun. Pe masa lungă, plină cu de toate, făcuse loc pentru pâinea cumpărată de la magazinul din colțul fabricii și bucata de salam.

  - No...  dacă tăt aț vănit, până aici, mă gândesc că aț adus și ceva piese de schimb. Că altceva, chiar nu văd ce trabă aț ave cu mine.

 - Sandule, Sandule... nu te schimbi de loc. Tot timpul într-un război.

 - Apoi, dacă io îs pus la coda vacii. Toată lumea strâgă: ”Mecanicii stau, maşinile nu merg”. Nimeni nu să le zâce nimic proastelor alea, care nu știu să pună un ac ca lumea... Apăi pe mine ce m-ar putea învăța dumneaei?

 - Pot să îți repet și ție că nu sunt aici să învăț pe cineva ceva. Și de un lucru te asigur cu cea mai mare sinceritate. Voi striga cât pot de tare ”Vreau ca mecanicii să stea.” Sper că înțelegi diferența. Te văd băiat deștept și șmecher. Doar băieții ăștia mestecă de zor gumă în timp ce vorbesc cu altcineva. Vreau să te informez, așa de amorul artei, că, spre nefericirea ta, sunt mecanic de meserie și încă unul bun. Știu cum să pun un ac și mai știu și alte multe lucruri. În fabrica asta sunt mașini de ultima generație. Asta înseamnă ceva bani. Arată jalnic. Știi ce cred eu? Că flăcăul care e mecanic șef este deștept și șmecher doar pe deasupra. Asta nu prea îmi place. Eu trebuie să îmi încep treaba de aici. Și am multă treabă cu tine. Pentru început vreau să văd lista utilajelor și starea lor.

   - Ce listă? O are contabilul.

   - Aia e a lui. Eu vreau lista ta. Acolo unde scrie frumos: mașina nr. 1- făcut revizie în data de...

   - Da ce, suntem pe vremea lui taşcă să facem hârti?

   - Tu munceai pe vremea aia? Probabil făceai hârtii. Acum nu le mai faci nici pe alea... Uite cum facem: tu termini repede cu micul dejun și faci lista fără data reviziei. Mâine dimineață, la șapte fix ne întâlnim aici, cu toți mecanici și vedem ce facem mai departe.

  Flăcăul a sărit de la masă gata, gata s-o dărâme ca și cum dintr-o dată scaunul i-a luat foc. Fața i s-a înroșit, venele de la gât s-au umflat și înainte să poată scoată o vorbă guma de mestecat s-a speriat atât de tare încât s-a grăbit să se ascundă, undeva, în interiorul corpului lui. Marin i-a dat o mână de ajutor scăpându-l de la sufocare și i-a reamintit ordinul directorului.

Și-au luat la revedere și au părăsit micul atelier. Când s-au îndepărtat destul de mult ca să nu fie auziți, Marin i-a spus:

  - Tu poți fi și așa? Pot să vin și eu mâine dimineață? Sunt tare curios.

  - Va face listele.

 Mara a avut dreptate. Listele o așteptau pe colțul mesei, guma de mestecat dispăruse iar o tăcere de mormânt s-a lăsat la intrarea ei în atelier. Pe lângă flăcău mai erau încă patru bărbați. Fumau iar ochii priveau ceva pe podea, ceva ce doar ei puteau vedea. Doar unul singur stătea drept și chiar i-a răspuns cu zâmbetul pe față salutului.

Mara le-a prezentat planul, le-a trasat fiecăruia sarcinile și timpul de executare, i-a provocat cu un glas blând dar categoric la implicare, iar după o oră au părăsit micul atelier îndreptându-se fiecare spre locurile stabilite.

Sandu a urmat-o pe Mara, vroiau să vadă împreună acele utilaje care îi erau necesare pentru nouă linie.

  - Apăi, ieri am cam exagerat. Dar aşa e aici. Noi suntem dă vină pentru toate.

 Mara s-a mulțumit să zâmbească și i-a ascultat confesiunea cu atenție. Avea și omul nemulțumirile lui și modul lui de-a le exprima.

 Cei doi șefi de secții împreună cu Leonora s-au arătat foarte ocupați atunci când i-a întâlnit iar ea a știut că au început ziua de muncă cu o mică ședință în trei sau poate mai mulți în care au hotărât să stea cât mai departe de ochiul șefului.

Era atât de evident asta încât și Sandu a sfârșit să constate amuzant:

  - Trăbă să facă și ei vreo listă?

 Câteva zile şi-a folosit timpul observând şi punând cât mai puţine întrebări celor cărora li se ceruse să o ajute. Muncitoarele și șefele de echipă îi erau mai folositoare decât cei care le coordonau munca.

 Seara, îşi lua aparatul de fotografiat şi micul rucsac, sticla de apă şi bucata de ciocolată şi colinda împrejmuirile până când noaptea se aşternea tăcută peste oraşul care de altfel era destul de tăcut întreaga zi.

Uneori, de după porți sau de la ferestrele caselor, de prin grădini sau din mijlocul câmpului vedea mâini fluturându-se vesele în semn de salut și voci calde dându-i binețe îi ajungeau la urechi.

A doua zi, i se spunea:

- V-am zărit aseară... Vă place zona noastră?

- Da, îmi place muntele, îmi place pădurea. Îmi place toată culoarea și liniștea asta din jur.

Și așa, din vorbă în vorbă, a aflat cine erau de fapt oamenii acestui mic orășel, care le erau nevoile.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Relaţiile dintre oameni le fac tot oamenii. Există fiinţe, umane desigur, care, se pare, sunt născute pentru aşa ceva. Şi cu ceva cultură,  documentare în diferite domenii, pot face minuni. Asta se pare că este personajul nostru principal, Mara. ''Regăsirea'' într-un loc de muncă... este un ţel împlinit. Oricine visează la acest lucru.

Textul descrie realitatea unui episod din viaţă, a autoarei sau poate fi al oricăruia dintre noi. Fie, măcar şi amintiri. Îmi aminteşte şi mie de şedinţele matinale, aproape zilnice, în biroul contabilului şef. Şi atunci, probleme erau aceleaşi: producţie mai mare, la costuri cât mai mici. Deci, mă regăsesc şi eu în textul tău, Helen. Sper să existe continuare.

Dar trebuie să treci peste el, pentru a corecta câte ceva:

poate vede - poate vedea

șefi de secții.și arătă - ori virgulă, ori literă mare

liberă atunci. scăpă printre - idem

''- No dacă tăt aț vănit până aici mă gândesc că aț adus și ceva piese de schimb.'', zise ardeleanul cu vorba lui rară, molcomă. Această frază este atât de frumoasă... conţine ironie, sarcasm, umor şi adevăr, dar fără semne de puctuaţie, devine fadă. Şi mai sunt, nu este singura. ''- No... dacă tăt aț vănit, până aici, mă gândesc că aț adus și ceva piese de schimb.'' - poate arăta aşa, sau altfel, după intonaţie pe care o doreşti tu să o dai.

poată scotă - vorba ardeleanului, dar corect este scoată

- Apăi, ieri am cam... - de la capătul rândului, alineat.

Am citit cu deosebită plăcere, ca de obicei, Sofy!

[Corina Militaru]

Am privit, cunoscut,  prin ochii Marei. Astept continuarea.

Cu drag,